Pippo Delbono și ,,teatrul care unește”

Bucuria lui Pippo Delbono, cel mai recent spectacol al remarcabilului creator italian de artă dramatică, un artist nesupus formelor consacrate și de o neostenită inventivitate în revelarea contradicțiilor ființei umane, se apropie, mai mult decât orice altă producție vizionată în ultima vreme, de ceea ce Eugenio Barba desemna drept Al Treilea Teatru. Pe lângă actori, din compania teatrală a lui Pippo Delbono fac parte și oameni care nu au, în mod obișnuit, vreo legătură cu viața scenei, o parte dintre ei provenind dintre marginalizații și defavorizații societății – așa-numiții barboni – sau din rândul persoanelor cu anumite deficiențe. Pentru fiecare, teatrul reprezintă o cale de revigorare a sinelui, a esenței umane, o modalitate de integrare, prin dialog, în complicata structură relațională a lumii. Odată (re)descoperite, emoțiile lor sunt exprimate – sau dăruite celorlalți – mai degrabă prin limbajul corporal decât prin cuvinte. Într-un interviu acordat publicației sibiene Capital Cultural, Delbono arăta, într-o memorabilă formulă cu alonjă programatică, că ,,Prin intermediul corpului se creează un teatru care unește”. La rândul său, referindu-se la bogăția de sensuri genuine pe care această ramură neconvențională a teatrului le pune în valoare, Eugenio Barba notează: ,,Oameni diferiți, din diferite părți ale lumii, experimentează teatrul ca pe o punte – mereu amenințată – între afirmarea propriilor nevoi personale și necesitatea de a contagia cu ele realitatea ce îi înconjoară.” (Teatru. Singurătate, meșteșug, revoltă, Ed. a II-a, Editura Nemira, București, 2013, p. 237). Asemănările cu orizontul ideatic al cunoscutului antropolog teatral se completează cu apariția ludică a artistului-grădinar, care, în prologul spectacolului Bucuria, creează o adevărată grădină dintr-un neînsemnat colț de iarbă și un singur fir de floare, acompaniat fiind de ritmul celebrei piese a lui Bobby McFerrin, Dont worry, be happy. Ne vom opri însă desantul comparativ la aceste similitudini, căci experiența companiei lui Delbono nu e deloc marginală, precum a celui de-Al Treilea Teatru, ci ființează în inima capitalelor culturale, regăsindu-se pe agendele marilor festivaluri teatrale din lume.

Bucuria se distilează din durerile lumii, din moarte, din nebunie, metamorfozându-se treptat într-o surprinzătoare metaforă vizuală a emoției pure. Este asemenea unei călătorii în cursul căreia pasagerii/actorii se reunesc sau se despart, fiecare aducând cu sine o poveste în arhitectura textuală suplă precum arcuirile luxuriantelor ghirlande flori ce vor invada curând spațiul scenic. Există un covârșitor filon al realității, care ne dezvăluie, cu exclamații de uimire rostite în surdină, numele reale ale artiștilor și experiențele lor de viață trăite pe muchia ficțiunii. Parabole orientale care au modelat gândirea artistică a lui Delbono se contopesc cu ritualuri panteiste și incantații marine. După primele scene constatăm însă că versiunea prezentată în acest an la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este modificată față de conceptul inițial, a cărui premieră a avut loc în 2018 la Emilia Romagna Teatro Fondazione, în colaborare cu Théâtre de Liège, Le Manège Maubeuge – Scène Nationale. ,,Piesa aceasta s-a născut din moartea lui Bobò”, ne anunță Pippo Delbono, transferând discursul în registrul melancolic al durerii pricinuite de pierderea unuia dintre cei mai reprezentativi membri ai companiei sale teatrale, cel care, neputându-se exprima verbal din pricină că era surdo-mut, își concentra întotdeauna semantica poveștilor într-un limbaj gestual propriu, ca și cum un nevăzut fluid i-ar fi străbătut deopotrivă mintea și corpul. Regizorul mărturisește că a jucat împreună cu Bobò ani îndelungați, simțindu-se amândoi speciali, mai ales atunci când așteptau în tăcere. Doar vocea lui Bobò s-a păstrat înregistrată din prima versiune, cu gângăvitul său ca de nou-născut, locul lui pe scenă fiind luat de Gianluca Ballarè în rolul clovnului Polly.

Același Pippo Delbono nuanțează de îndată reverberațiile titlului, afirmând că spectacolul este, de fapt, ,,o cale către bucurie”, că nu e nimic de explicat, tot așa cum nimic nu e de înțeles, că bucuria trebuie simțită, evitând căderea în capcana transformării ei în obiect al gândirii. Nu întâmplător, unul din poeții din opera căruia se recită este Arthur Rimbaud, cu a sa odă panteistă Simțire. Explorările senzoriale situează piesa în sfera producțiilor performative de înaltă ținută, cu reprezentări de excepție datorate light design-ului și unor extraordinare reconfigurări spațiale duse până la iluzia unei hipnotice contopiri între reprezentările teatrale și cele cinematografice. De la microfon – unul dintre miturile nelipsite din civilizația spectacolului, regizorul-actor cu timbru vocal inconfundabil își prezintă trupa, dirijează intrarea, într-o halucinantă defilare în lumină stroboscopică, a unor figuri/clișee din teatru și film: spectrul terifiant, doamna în ținută rococo, omul de tinichea, bărbatul-arbore etc. Unii vor rămâne în aceste ipostaze, alții vor prelua, mai târziu, costumele de clovni, ca un omagiu adus lui Bobò pe o microscenă de fundal. Se mixează imagini și cadre în mișcare despre care ar fi fost greu de presupus că s-ar fi putut reuni într-o asemenea armonie dramatică. Crochiuri de muzică și dans pigmentează narațiunile. Ilaria cea pasională în ritm de tango, purtând o rochie de un verde proaspăt precum iarba grădinii, apoi cea de-a doua dansatoare îl atrag prin coregrafia lor atent studiată. Pe nesimțite, Delbono alunecă într-un soi de cușcă, de unde pare că ar continua să povestească sub semnul unui ecleraj intens focalizat asupra singurătății sale. De fapt, vocea îi este, în parte, înregistrată; are alte ritmuri, alte modulații, alte înfiorări.

Spectacolul continuă precum o călătorie simbolică printre vâltorile umanității din zilele noastre, ultragiate de conflicte, războaie și suferințe. O temă recurentă este cea a nebuniei cauzate, în mod paradoxal, de construcțiile logicii: ,,Nebunii construiesc fără logică… Vă zdruncină logica construcțiilor voastre.” Redă povestea unui om care a înnebunit, deși avea totul, precum și soluția oferită acestuia pentru a găsi bucuria. Aluzia la șamanism vine în contextul eliberării din prizonieratul preocupărilor materiale și al contopirii existenței în eternitatea valorilor spirituale. Gândirea orientală, în miezul căreia s-a format Pippo Delbono, se reafirmă în învățătura lui Buddha despre cele trei obstacole care împiedică drumul omului spre lumină: lăcomia, furia și prostia. O tulburătoare alegorie a dezumanizării se ivește sub pretextul vizual al unui fenomen de o îngrijorătoare amploare, provocat de recentele valuri de migranți spre Europa și de tragediile petrecute cel mai adesea pe rutele mării. Marea pulsează acum într-o dureroasă ambiguitate semantică, devenind deopotrivă mormânt și spațiu al speranțelor deșarte. Spațiul marin, irizat de sumbre presimțiri sepulcrale și invocat prin emoționanta rugăciune a lui Erri de Luca, Mare nostro che non sei nel cielo…/ Marea noastră care nu ești în ceruri…, este creat de Pepe, el însuși un refugiat argentinian. Dintr-o mulțime de saci negri, menajeri, împrăștie rămășițele – haine, pantofi, jucării, tot atâtea urme metonimice ale vieților devorate în amurg. Doar un reflector uriaș pendulează deasupra acestei insule crepusculare, într-o tăcere ce ne invită la propria reflectare asupra imaginii imnice dedicate tuturor celor ce au căzut, fără vină, drept victime ale tragediilor istoriei recente. ,,Să stăm în tăcere”, ne transmite vocea lui Delbono, care rostește apoi, ca o rugăciune, o poezie scrisă de Hanna Szenes într-un lagăr nazist de concentrare. Pauza de tăcere este mai mult decât un moment de meditație și de reculegere. Se topește într-un gest de purificare interioară, căci abia de acum e posibilă trecerea de la tristețe la bucurie, de la melancolia de pe chipul lui Polly la zâmbetul care-l luminează pe măsură ce banca pe care așteaptă cu tortul în brațe se încarcă de flori și lumină. Frunze – multe frunze – acoperă întreaga scenă, iar explozia florală din ghirlandele nesfârșite mărturisește despre această inefabilă și butaforică grădină pe care numai teatrul, artă a vieții și a clipei irepetabile, o poate concepe. Bucuria creează un nou spațiu și o nouă atmosferă imposibil de redat în cuvinte, pentru că reprezintă mai mult decât un context material ori de facilă conjunctură. Este o stare de suflet, o lumină interioară diafană și policromă ce cuprinde în proiecția sa actorii și spectatorii. Dacă oamenii fac frumos în jurul lor, bucuria nu va pregeta să vină…

 

Emilia Romagna Teatro Fondazione – Pippo Delbono Company

La Gioia/ Bucuria

Text, concept şi regie: Pippo Delbono

Distribuția: Dolly Albertin, Gianluca Ballarè, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella și vocea lui Bobò
Aranjament floral: Thierry Boutemy / Muzica: Pippo Delbono, Antoine Bataille, Nicola Toscano și Various Artists / Light design: Orlando Bolognesi / Sunet: Pietro Tirella / Costume: Elena Giampaoli / Decor și recuzită: Gianluca Bolla

Spectacol vizionat în 21 iunie 2019

 

Photo credit: Paul Băilă și Adi Bulboacă

Notă. Prima parte a articolului Călători și călătorii: de la Pippo Delbono la Peer Gynt, publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 7-8 (644-645), iulie-august 2019

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *