Părintelui G. cu stimă

Când am povestit prima oară despre proiectul Hidden Galleries cu James mi-a spus că una din cele mai importante motivații pe care le are este introducerea istoriei unor mici comunități religioase în istoriografia națională. Și îmi amintesc că m-am gândit că o să ne luptăm cu morile de vânt. Canonul istoriografic național, chiar dacă extrem de fluid, răspunzând la factori politici, ideologici, cronologici, culturali, de construcție națională, de capriciile dictatorilor și câte altele, este în sine extrem de limitat. Gândiți-vă că trebuie să intre în două manuale de istorie pentru clasele VII și VIII. Și toată povestea acestui canon nu este numai despre ceea ce include (destul de puțin) ci despre ceea ce exclude (foarte mult). Minoritățile, sub orice formă s-ar prezenta, rar ajung în povestea majorității, iar minoritățile de care vorbeam noi în proiectul Hidden Galleries nu ne erau cunoscute nici măcar nouă, specialiștilor.

Și astfel am pornit să le descoperim în dosarele Securității unde, pentru unele din aceste minorități religioase, era singurul loc în care statul român le cuantificase existența. Istoria lor nu exista în altă formă oficială decât cea scrisă în documentele poliției secrete. După un an de cercetare am început să urcăm în arhiva digitală a proiectului (http://hiddengalleries.eu/digitalarchive/s/en/page/welcome) istoriile din jurul obiectelor pe care Securitatea le luase de la aceste grupuri religioase clandestine și începeam să mergem în comunitățile despre care documentele vorbeau pentru a le documenta propria istorie în antiteză de multe ori cu ceea ce arhiva Securității ne pusese, nouă cercetătorilor, în față. Încercasem să luăm legătura cu cât mai mulți din actorii acestor documente dar nu întotdeauna fusese ușor pentru că, la treizeci de ani de la căderea regimului, spaimele, traumele încă făceau ca oamenii din aceste comunități să vorbească în șoaptă despre istoria lor imediată, sau să nu vorbească deloc.

Într-o dimineață primesc un telefon entuziasmat de la James. Fusese contactat de Părintele G. care, spunea James, vorbește engleză și ne-a întrebat despre cele câteva istorii pe care le urcasem eu și Iuliana în arhiva digitală. Cum de ne interesa istoria Bisericii Ortodoxe Române de Stil Vechi? De ce? De unde? De când? James i-a luat datele și la câteva ore intram în cel mai sincer dialog pe care l-am avut vreodată despre ce înseamnă să faci cercetare în arhivele Securității, cum se scrie istoria, regimul comunist și agenții săi represivi. Îmi spune părintele că și dânșii ar intra în arhive dar pentru asta ar avea nevoie de un manual, de un ghid pentru a citi acele documente. Am stat la telefon peste două ore…

Ne mai sunăm de câteva ori. Îmi cere clarificări despre unele afirmații pe care le-am făcut în textele urcate în baza de date. Îi cer și eu la rândul meu să-mi confirme unele presupuneri. Apoi primesc un telefon în care părintele, jenat, mă roagă dacă aș putea să modific un amănunt în textele din baza de date.

“Știți, spune el, noi nu ne chemăm stiliști. Așa ne zice Securitatea și Biserica Ortodoxă Română.” De fapt, aceasta fusese titulatura cu care fuseseră codificați în arhivele poliției secrete încă din interbelic.

Astfel, primul meu act de corectare a istoriei a început de la un nume: Biserica Ortodoxă Română de Stil Vechi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *