Chipul comunismului: despre barbaria întemeiată utopic

La treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului, consensul etic şi intelectual în marginea judecării bilanţului comunist este absent. Iar această absenţă nu face decât să probeze tenacitatea unei conştiinţe vinovate: în numele ei, orbirea este, în continuare, justificată, în numele ei crimele sunt privite ca detalii irelevante, in numele ei progresul este invocat, spre a acoperi suferinţa programată şi planificată, aşezată ca o lespede de plumb peste atâtea naţiuni şi popoare.

În acest context al amneziei şi al elogiului adesea nedisimulat, cărţile lui Thierry Wolton îşi conservă aerul iconoclast. Wolton, cu a sa pasiune libertară pentru demnitatea victimelor, nu împărtăşeşte rafinamentul relativist al istoricilor “ revizionişti”. De aici, situarea în contra unui curent nu doar intelectual, dar şi împotriva unei patologii morale. Vocea lui Wolton este vocea unui intelectual pentru care progresul nu se poate realiza prin planificarea terorii sau prin lichidarea,deliberată şi tenace, a insulelor de autonomie ale personalităţii umane. Pentru Wolton, totalitarismul nu este un concept datat şi vetust, ci chiar semnul definitoriu al secolului comunist.

“Negaţionismul de stânga” şi al doilea volum din istoria mondială a comunismului, dedicat victimelor, apărute în traducere românească acum, posedă o intensitate a vibraţiei şi emoţiei hrănite din dorinţa de a depune mărturie. Este aici o dublă depoziţie: o depoziţie despre crime şi despre suferinţă, dar şi o depoziţie despre sofisticarea amorală ce permite intelectualilor să salute în comunism o speranţă a umanităţii. Alternativa la luciditatea şi la umanism este duplicitatea deliberată. Fără aceşti tovarăşi de drum ai minciunii, comunismul nu ar fi beneficiat, niciodată, spre a relua formula clasicizată a lui Revel, de “clauza totalitarismului celui mai favorizat”.

Capacitatea comunismului de a supravieţui este inseparabilă de capacitatea intelectualilor de a prefera mistificarea şi servitutea voluntară. Negarea criminalităţii comunismului nu este un act gratuit, ci traduce un sentiment al apartenenţei , marcând o alegere etică fundamentală. Privirea care scoate din peisaj barbaria, spre a privilegia umanismul Ideii, se întemeiază pe credinţa că potenţialul de revelanţă al utopiei nu este unul epuizat. Comunismul nu este şi nu poate fi criminal, de vreme ce el întruchipează speranţa de mai bine a celor ce muncesc.

Negaţionismul investigat de Wolton este unul proteic, susceptibil de a se adapta mutaţiilor de mentalitate şi de decor intelectual. De la vehemenţa cu care , în procesul Kravcenko, simpla existenţă a barbariei comuniste este pusă în chestiune la arlechinadele sofiste ale unor Badiou sau Zizek, linia de continuitate trece peste graniţa anului 1989. Vitalitatea negaţionismului de stânga este îngemănată cu obscenitatea absolută a negării Holocaustului. Destinul lui Roger Garaudy ilustrează această condiţie a minciunii şi resentimentului. Trecerea de la comunism la islamismul antisemit are loc cât se poate de firesc.

În clipa în care bilanţul khmerilor roşii este examinat cu îngăduinţă complice, în clipa în care distincţia dintre amoralitatea sanguinară a lui Stalin şi inocenţa de sfânt a lui Lenin este îmbrăţişată ca dogmă, în clipa în care maoismul devine calea spre mântuire colectivă a tinerilor revoltaţi, în toate aceste momente elanul utopic se serveşte de tăgăduirea criminalităţii ca de un instrument al regenerării şi al reinventării Ideii comuniste. Crima nu poate întina puritatea unui edificiu închinat celor ce muncesc. Solidaritatea lui Eluard sau Aragon cu stalinismul exprimă devoţiunea lor faţă de credinţa în care se investesc. Elogiul crimei este transformat în elogiul generozităţii umane înseşi. Amoralitatea este o calitate a spiritului revoluţionar.

Şi poate de aceea lectura acestui cel de-al doilea volum din “ O istorie mondială a comunismului” nu poate ştirbi nimic din certitudinile stângii radicale. Pentru fiecare nivel de suferinţă se poate găsi un nivel al justificării, prin apelul la raţiunea istorică. Pentru fiecare victimă se poate invoca, dialectic, egalitatea ca ideal ultim al celei mai drepte dintre lumi. Orbirea este întreagă, etanşă, imposibil de înlăturat. Reacţia lui Sartre şi a colegilor săi progresişti la critica camusiană din “ Omul revoltat” este reacţia stângii radicale de acum. Critica este un act de trădare reacţionară.

Panorama lui Wolton este încărcată de erudiţie însângerată,fiind un imens documentar ce evocă, prin ambiţie şi complexitate, eseul de investigaţie istorică a lui Soljeniţîn, “ Arhipelagul Gulag”. De la scriitorul rus, cartea lui Wolton preia centralitatea imperativului etic al memoriei. Victimele îşi pot regăsi demnitatea doar în măsura în care destinul lor este redat destimului secolului comunist. Victimele încetează să mai fie note de subsol, spre a fi chipurile care ne întâmpină şi ne urmăresc. A fi de partea victimelor, iar nu de partea crimei abjecte, iată temelia morală a acestui polifonic documentar.

Profilul comunismului se desenează, de la marxism- leninism până l;a Mao şi khmerii roşii, trecând prin emulii europeni şi cubanezi, sub semnul premeditării ideologice. Cruzimea nu este un act întâmplător. Tortura, procesele- spectacol,lagărele de muncă, reeducarea, canibalismul, foametea ca armă de luptă, mistificarea de partid şi de stat, întemniţarea propriilor popoare, organizarea pauperităţii şi a delaţiunii, toate acestea sunt elementele unui model care se revendică de la Utopie .Ideea pune în mişcare potenţialul criminal al omului, ideea pune în mişcare angrenajul ce striveşte pe inamic, ideea conferă călăilor credinţa că servesc progresul, în toată măreţia sa. Victimele trebuie să dispară, pentru ca această Idee să învingă.

În nuditatea sa sanguinară, domnia khmerilor roşii este apoteoza visului mesianic comunist. Puritate etnică, omogenitate socială, egalitate deplină, control total şi izolare în saltul spre viitor. Khmerii roşii duc până la capăt ipoteza marxist- leninistă, pe altoi maoist. Edificiul lor este monumentul dedicat perfecţiunii progresului. Ei sunt şigaliovii la care visa Verhovenski în “ Demonii”, creatorii unei ordini a egalităţii geometrice: educaţia franceză a lui Pol Pot îl pregăteşte pentru cariera sa de revoluţionar. Ambiţia iacobină este dusă mai departe, în naţiunea- închisoare.

La treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului, obscenităţii nostalgiei îi putem contrapune blocul de soliditate etică al memoriei. Tentaţiei utopice îi putem răspunde prin politica la scara demnităţii umane. Amintirea crimelor este un pas spre un alt viitor, acela al libertăţii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *