Candoarea candidaților

Într-o asemenea avalanșă electorală, era să nu vedem pădurea de copaci, omițând să analizăm termenul poate cel mai definitoriu: candidat. Problema,  după cum vom putea observa, nu e neapărat cea a recurenței în peste zece variante conform numărului concurenților, cât a faptului că termenul total pervertit, degenerat chiar prin uzul politicianist, revine paradoxal la începuturile sale prin chiar discursul electoral. Aparent.

Verbul candere ne duce în lumea fierarilor de odinioară, semnificând momentul în care metalul pus în foc spre a fi bătut apoi, se încingea dincolo de roșu, până la alb strălucitor, însemnând deci  a fi alb-strălucitor, a străluci, la figurat a se înflăcăra. De aici candida îmbrăcăminte albă, dar nu oricare ci inițial toga candida ca semn al cetățeniei romane primite la 17 ani și ca atare posibilitatea viitoare de a accede la funcții în Stat; desigur ceva mai târziu. 

Adultul devenit candidatus adică înveșmântat în alb strălucitor evident din lana (lâna semnificând tradiția agrestă a romanilor de care erau mândri) aspira la un post de conducere, la o demnitate publică. Evident că albul strălucitor al lânii începuturilor curate, nepătate, primește repede sens moral în modul cel mai firesc, așa că adjectivul candidus (3) cu referire la caracter va însemna curat, sincer, deschis, cinstit;  adică tocmai ceea ce se aștepta de la candidat indiferent de funcția râvnită.  Dar să nu uităm de complexitatea romană care le-a dat grandoare și eternitate: prin forța împrejurărilor, pentru că ei au fost oameni înainte de toate, evenimentele electorale își aveau un specific al lor, se huiduia și atunci, se mai înjunghia câte un candidat, adică era înjunghiat, se mai cumpăra câte un vot esențial astfel că purul și alb –strălucitorul candidatus primește noi conotații tot electorale dar nu neapărat plăcute și onorabile, după cum urmează: candidatus Caesaris, candidat ales prin  recomandarea împăratului, petis tamquam Caesaris candidatus, foarte actual pentru toți candidații (noștri), te prezinți ca și cum ai fi sigur de alegere; apoi  categoria celor tulburați candidatus immortalitatis, pretendent la nemurire; pentru perdanți e bine să amintim și expresia lui Apuleius candidatus crucis, candidat la răstignire pe cruce, evident nu creștinește, sufletește ci și la propriu; nu azi dar oricum cel înfrânt trebuie să-și cam poarte crucea; dacă nu ajunge la vreo înțelegere.

Și ajungem la frumosul substantiv candor, candoris, puritate, cinste, candoare, curățenie sufletească. Referitor la stil, căci suntem asaltați de discursuri, de o anume candoare a… candidatului, să reținem înțelesurile de claritate, limpezime reflectând tocmai amintita curățenie sufletească. Deci, așa cum atrăgeam atenția inițial, am spune că orice candidat, indiferent de sex, etate,  naționalitate, grad de ticăloșie și mai ales partid, emană o anume candoare întorcându-se (fără voie) la înțelesul primar; desigur, dacă e crezut. Căci se minte…  candid.

În fine, fără pretenția de a da sfaturi, dat fiind că procesul electoral, campania adică, presupune și o serie de contacte mai mult sau mai puțin elegante, candidatus,  candidatul e bine să se ferească de candida albicans, oricât de alb-strălucitoare, fie și pentru a nu fi acuzat de cine știe ce hărțuieli din copilărie, indiferent dacă e învingător sau nu. Și ca nu cumva să urmeze candela  de ceară, seu sau smoală, chiar dacă e din aceeași rădăcină  cu candoarea.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *