Robert Musil, Omul fără însușiri

Într‑o epocă în care croitorilor şi bărbierilor li se atribuie importanţa cuvenită şi toată lumea se uită cu plăcere în oglindă, oamenii îşi închipuie adesea un loc în care ar vrea să‑şi petreacă viaţa sau cel puţin un loc unde ar reprezenta un semn de distincţie să întârzie o vreme, chiar dacă ar simţi că acolo nu ar dori în mod deosebit şi cu plăcere să‑şi petreacă timpul. O asemenea obsesie este de mai multă vreme reprezentarea unui fel de superoraş american în care totul prinde viteză sau se opreşte cu precizia unui mecanism de cronometru. Aerul şi pământul alcătuiesc laolaltă un fel de furnicar străbătut de artere de trafic înălţându‑se etaj după etaj. Trenuri suspendate, trenuri terestre, trenuri subterane, poşta funcţionând prin serviciile telegramelor pneumatice, şiruri de camioane de transport aleargă orizontal, ascensoare expres pompează vertical mase de oameni de la un nivel de trafic la altul; în marile intersecţii oamenii sar dintr‑un mijloc de transport în celălalt, absorbiţi, traşi cu forţa, de la locul lor de ritmul vehiculelor, unde între două viteze precipitate se creează câte o sincopă, o pauză, o mică fisură de douăzeci de secunde, fără să mai aibă timp să stea pe gânduri; mai apucă să schimbe repede în intervalele acestei grabe generale câteva cuvinte cu semenii. Întrebările şi răspunsurile se îmbină laolaltă asemenea componentelor unui aparat, fiecare om are numai funcţii precise, profesiile sunt concentrate în anumite locuri în grupuri, se mănâncă din mers, plăcerile sunt amenajate laolaltă în alte cartiere ale oraşului, şi iarăşi în altă parte se înalţă turnurile în care se regăsesc soţia, familia, gramofonul şi sufletul fiecăruia. Încordarea şi destinderea, activitatea şi dragostea sunt precis separate în timp şi echilibrate potrivit unor temeinice experienţe de laborator. Dacă în vreuna din aceste activităţi intervin dificultăţi, toată chestiunea e lăsată pur şi simplu în suspensie; căci este găsită o altă treabă sau ocazional o cale mai bună, sau poate altcineva găseşte soluţia pentru ceea ce până atunci fusese greşit; în timp ce nimic nu consumă în mai mare măsură din forţa colectivă decât pretenţia insolentă de a avea o vocaţie, nu ar fi rău ca fiecare să aibă cu insistenţă în vedere un anumit ţel personal. Într‑o comunitate străbătută de energii, orice drum duce spre un ţel pozitiv, dacă cei în cauză nu stau prea mult să şovăie şi nu cad pe gânduri. Ţelurile sunt stabilite pe termen scurt; dar şi viaţa e scurtă, şi în felul acesta câştigul este maxim, iar omul nici nu are nevoie de mai mult pentru a se simţi fericit, căci ceea ce realizează îi formează sufletul, în vreme ce ceea îşi doreşte fără a ajunge la împlinire nu face decât să‑l pervertească; fericirea depinde în foarte mică măsură de ceea ce omul îşi doreşte, cât mai degrabă de ceea ce acesta dobândeşte. De altfel, zoologia ne învaţă că dintr‑o sumă de indivizi reduşi se poate obţine foarte bine un întreg de‑a dreptul genial.

Nu este sigur că lucrurile se petrec astfel, dar asemenea reprezentări fac parte din visările agitate, în care se oglindesc mişcările neîntrerupte care ne poartă cu ele. Asemenea fantezii sunt superficiale, neliniştite şi de scurtă durată. Dumnezeu ştie cum vor evolua lucrurile în realitate. S‑ar putea spune că avem în fiecare clipă în mâinile noastre începutul şi că s‑ar cuveni să facem câte un plan acceptabil pentru noi toţi. Dacă, de exemplu, nu ne place că totul evoluează cu prea mare viteză, atunci să încercăm altceva! De exemplu, o evoluţie foarte lentă, un fel de fericire tainică, fremătând misterios, în ritm de melc şi păstrând expresia bovină a privirii care îi entuziasma pe greci. Dar, nu acesta e adevărul. Suntem dominaţi de situaţie. Peregrinările noastre de zi şi de noapte se desfăşoară într‑un asemenea context complex şi facem astfel, în această situaţie, tot ceea ce se cade; ne bărbierim, mâncăm, iubim, citim cărţi, ne vedem de profesia noastră, ca şi când cei patru pereţi din jurul nostru ar sta nemişcaţi, şi partea nefirească este tocmai că pereţii aceştia glisează fără ca noi să ne dăm seama, alunecând tot mai departe ca pe nişte şine pe care şi le proiectează înainte, ca pe nişte fire lungi, şi tatonând nesigur, fără să se ştie unde vor ajunge. De altfel, vrem cu toţii să facem pe cât posibil parte din forţele care determină mersul vremii. Avem deci un rol foarte tulbure de jucat şi ne dăm seama, când privim în jur după o pauză mai lungă, cum peisajul s‑a schimbat; ceea ce alunecă pe lângă noi alunecă mai departe pentru că nu se poate altfel, dar în ciuda resemnării noastre se afirmă cu tot mai multă forţă senzaţia neplăcută că am fi trecut pe lângă ţelul fixat sau că am fi apucat pe o cale greşită. Într‑o bună zi simţim o nevoie irezistibilă: Să coborâm! Să sărim din mers! E nostalgia de a ne vedea opriţi locului, de a nu ne mai dezvolta în continuare, de a rămâne blocaţi, de a ne reîntoarce la un punct dinaintea alunecării pe o pantă greşită! În vremurile bune de demult, când mai exista Austria imperială, acest tren al timpului putea fi părăsit alegând un alt tren obişnuit al unor căi ferate obişnuite, în care să te instalezi pentru a te întoarce în patrie.

Acolo, în Kakania, în acel stat neînţeles, de atunci dispărut, şi care a fost în atâtea privinţe, fără a se fi bucurat de recunoaştere ca atare, un adevărat model, exista o cadenţă, în orice caz nu una excesivă. Ori de câte ori cineva din străinătate se gândea la această ţară, îi plutea prin faţa ochilor amintirea străzilor albe, largi, prospere din vremea mersului pe jos şi a poştalioanelor, care porneau în toate direcţiile asemenea unor râuri ale unei ordini prestabilite, asemenea benzilor de doc cazon, viu colorate, care cuprindeau pro­vinciile cu braţele albe ale administraţiei. Şi ce provincii erau! Gheţarii şi marea, carsturile şi ogoarele de grâne ale Boemiei, toate existau acolo, nopţile pe ţărmurile Adriaticii, pline de ţârâitul neliniştit al greierilor, şi satele slovace, unde fumul se ridica din hornuri ca din nările unui cap răsturnat pe spate şi sătucul se chircea între două mici coline, ca şi când pământul şi‑ar fi întredeschis buzele ca să‑i sufle căldură copilului. Fireşte, pe drumurile acestea treceau şi automobile; dar nu prea multe automobile! Se făceau pregătiri în vederea cuceririi văzduhului; dar nu în chip prea intens. Se mai lansa uneori la apă câte un vapor spre America de Sud sau Extremul Orient; dar nu prea des. Nu se făcea simţit orgoliul de mare putere mondială sau economică; oamenii trăiau liniştiţi în centrul Europei, acolo unde se intersectează vechile axe ale lumii; termenii „colonii“ şi „teritorii de peste mări“ se făceau auziţi ca ceva cu totul şi cu totul neştiut şi inactual. Se afişa luxul; dar în nici un caz unul atât de rafinat ca cel al francezilor. Se practica sportul; dar nu atât de nebuneşte precum la anglo‑saxoni. Se cheltuiau sume uriaşe pentru oştire; dar exact atât cât ţara să‑şi aibă asigurat penultimul loc în rândul ma­rilor puteri ce dădeau semne de slăbiciune. Chiar şi capitala era cu ceva mai mică decât toate celelalte mari oraşe ale lumii, totuşi considerabil mai mare decât sunt în general marile oraşe. Iar ţara aceasta era administrată luminat, abia perceptibil, netezindu‑i‑se cu grijă toate neregularităţile, de cea mai bună birocraţie a Europei, căreia nu i se putea reproşa decât un singur defect: considera geniul şi spiritul genial de iniţiativă al persoanelor particulare privilegiate prin naştere înaltă sau prin vreo funcţie în stat ca fiind în fapt ostentaţie şi chiar insolenţă. Dar, cine acceptă cu plăcere intervenţia în treburile publice a unor nechemaţi? În Kakania un geniu putea fi luat oricând drept un mitocan, dar niciodată, aşa cum se întâmpla în alte părţi, un mi­tocan nu putea să treacă drept un geniu.

 

Traducere din germană de Mircea Ivănescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2018

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *