Arme 1.

E evident pentru orice individ, de la politician, cu sau fără funcții, la electorul ordinar, de rând adică, faptul că omenirea a evoluat imens în privința tehnicilor de eliminare a adversarului. Și nu mă refer la conflictele armate care, în ciuda teoretizărilor cinice, au rămas de o singură categorie: războaie în care se moare, colateral sau nu.

Un glonte  bine țintit de un lunetist profesionist, pe cât posibil un fost pușcaș marin semper fidelis sau doar fi, că tot aia e, sau o rafală trasă cu precizie de un specialist de pe alte meridiane, generează efecte cât zeci de săgeți ale lui Robin Hood, sau ale sabiei de pretorian plătit să-și dorească schimbarea împăratului.  Nu e de disprețuit nici un exploziv subtil, nedetectabil, plasat într-un automobil oficial, pus în funcție prin marea invenție care este celularul. Aici însă apar și rateuri în măsura în care oficialul este mutat în ultimele clipe într-un alt vehicul.

Moda otrăvirilor și a înveninărilor e revolută mai ales din cauza evoluției spectaculoase a medicinii legale; ar mai fi de amintit în treacăt tehnica iradierilor, inutil de complicată și exhibiționistă, cu rezultate lente care pun la încercare răbdarea comanditarului.

La o cercetare atentă constatăm însă că avem de-a face cu procedee mecanice care vădesc un progres doar tehnic. Există  însă și un procedeu modern, elegant, fără mecanisme care să apeleze la tehnica noului ci în fapt la vechimea ticăloșiei umane. Mă refer la eliminarea adversarului fervent aplicată și la noi în ultimele decenii, numită lustrație. Este o procedură mai puțin individuală ca pornire și mai mult de clică. Interesant de remarcat faptul că în ediția 1996 a DEX, nu întâlnim încă nici substantivul amintit, nici verbul a lustra; probabil redactorii academici fie se simțeau la umbrarul  studiului, fie nu știau cum se va îmbogăți limba noastră; onorabil și firesc totuși, adică din latină. 

Procedeul,  chiar dacă teoretic, are efecte concrete, uneori suicidale pentru cel vizat; principiul de bază aplicat fără excepție, nulla miseratione (fără urmă de milă,  cum scrie Rogerius în tristul său  poem medieval), sintagmă devenită deviza fasciștilor maghiari, nylașii, este unul și stalinist, mai precis „cine nu e cu noi e împotriva noastră”; de la politicieni, la găștile intelectuale –  culturale care, surprinzător, s-au dovedit mai fascistoide decât cele politice înclinate inevitabil spre compromisuri.

De fapt pornim de la un termen latin cu o opulență semantică mirabilă. Excitația lustranților (suspectă asemănare cu lustragiii…) a fost atât de mare încât, iată, a(u) învins în lupta cu vocabularul românesc. Lustrație, prin intermediar îl raportăm la latinescul lustratio (purificare prin sacrificiu), iar pe acesta la verbul lustrare (a purifica printr-un ritual expiator, dând ocol locului sau obiectului de purificat cu animalul de jertfă sau cu torțe); aici apare prima problemă în viziunea autohtonă, căci animalele de jertfă sunt selectate preferențial după orientarea interesului civil-politic; ca atare lustrația românească sau neolatină carpato – danubiano – pontică (cu specificație geografică dat fiind că se practică și la case mai mari; reunificate) nu e altceva decât legiferarea de către urmașii activiștilor (de un calibru sau altul) a principiului receptat în familie, „cine nu e…. ”, vezi supra, și, desigur, trebuie eliminat.

Problema la care n-au cugetat cleaning indivizii noștri, oricât de subtili, e că avem în paralel omonime perfecte, după cum urmează: lustrum (sacrificiu de purificare – din cinci în cinci ani – a cetății, făcut de cenzori la ieșirea din funcție) și lustrum (băltoacă în care se bălăcesc porcii); având în vedere că avem un singur participiu cu forma lustratus (adică lustrat, pe românește „aranjat”, terminat) și pentru amintitul lustrare, dar și pentru omonimul lustrari, după cum s-a pus problema lustrației la noi, indiferent de intențiile creatorilor, a verbatorilor, aș înclina să conduc etimologia noului verb românesc  către a doua formă, adică lustrari  care înseamnă a frecventa lupanarele. Că e vorba neîndoielnic de preacurvie de gașcă o probează faptul că recent s-a încercat lustrarea unei persoane care, păcătoasă sau nu actualmente, în 1990 intra în grupa mijlocie  la grădiniță. Deși efectul a fost ridicol, ne putem întreba pe când lustrația intrauterină???

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *