Imunizarea. Trepte și aspecte imunitar-comunitare

Istoria evolutivă a unui termen precum cel în discuție, de la concret la abstract, pune în evidență existența  unor trepte de la firesc la revoltător; deși nici prima treaptă nu e lipsită în varianta actuală de aspecte interogativ-revoltătoare. Pornind de la verbul munire cu supinul munitum și înțelesul de a zidi, a construi, a întări, a lua măsuri de apărare, (de la moenia, ziduri de apărare),  vom înțelege că imunizarea trebuie să fie metoda prin care e inițiată apărarea organismului în fața relelor care îl amenință; avem de a face cu o luptă eminamente antiinfecțioasă care trebuie demarată din copilărie la scară națională; în mod indiscutabil, fiind vorba de securitatea sanitară națională, îi revine Statului obligația de a veghea asupra ei. Ce se întâmplă însă când hormonul democrației apasă cerebelul unor genitori iresponsabili, în asemenea măsură  încât Statul – într-o atitudine cam „lasă-mă să te las” – nu mai poate controla fenomenul  imunizării, efectele neîntârziind să se arate în cele mai varii forme  infecțioase? Interesant este faptul că o anumită formă de manifestare parental – descreierată nu avea nici o șansă de manifestare (prin dubioase ong-uri sau manifestații stradale isterizate) până în  89 și asta pentru că atât în grădinițe cât și în școli venea felcerița unității și executa imunizarea specifică vârstei; nu comenta nimeni, pentru că nu avea ce… Unde s-a ajuns cu democrația scientist – demențială a unor părinți  ai ultimelor decenii sprijiniți de încuierea mintală a unor ticăloși  slujitori ai cultelor, mi s-a relevat și printr-o discuție avută deja cu mai bine de un deceniu în urmă cu un distins medic de la un mare spital de boli infecțioase: „privește unde ne-a dus prostia: nu mai am locuri în saloane… o cretină de la ziar m-a avertizat că va scrie despre condițiile inacceptabile, în loc să scrie despre faptul că imunizarea a ajuns la cheremul cetățeanului de rând… Am ajuns ca până în 85-89 să bată vântul prin saloane… era bolnavul și salonul”. Desigur, de vreme ce atunci totul era rău, chiar pessim, nu putem accepta o asemenea atitudine, așa că ne mândrim cu faptul că acum bacilul Koch și alții asemenea au cale largă și liberă.

Dar, mult mai interesantă și incitantă  se dovedește a fi treapta a doua a imunizării, e drept nu la îndemâna oricui și fără posibilitatea implementării la scară națională. E vorba de imunitatea politicienilor, de fapt a conducătorilor de varii tipuri după cum vom vedea pe  treapta a treia. În principiu (adică fără principii) necunoașterea limbii latine se dovedește benefică pe această treaptă mai cu seamă pentru că vizează înțelesuri ignobile. Dacă treapta primă ne-a vădit o abordare cam limitativă a imunizării și implicit  imunității, acum constatăm un (ab)uz de imunitate care, dacă nu întărește sănătatea, cert îngroașă obrazul. Prin franceză și latină (corect în DEX) ajungem la immunitas, acesta semnificând la romani scutire de sarcini publice, scutire de obligații căci îl raportăm la munus (muneris) funcție, slujbă, sarcină, obligație, povară, serviciu făcut cuiva; de aici adjectivul munis, -e – , cel care își face datoria, serviabil; prefixat însă negativ, privativ, dă immunis, -e, (iar acesta citatul immunitas), care, în funcție de comportamentul persoanei, poate însemna scutit de orice sarcini, neatins de…, nepătat de…, dar și care nu-și aduce contribuția, care nu dă nimic, egoist; în fine, un soi de șmecheraș care reușește să nu dea nimic, adică nesimțit; pe latinește immunis faciei, liber de… obraz. Și ajungem astfel  pe a treia treaptă, adică în empireul magistraților; dar înainte de aceasta, pentru onestitate istorico – etimologică, trebuie amintit că și mult dorita și blamata de cei care nu o au imunitate politicianistă, tot romanii au inventat-o, cu următoarea specificație însă: imunitatea îi era atribuită doar dictatorului, ales de senat pe șase luni și o singură dată în viață, pentru a salva Statul roman în situații de forță majoră prin mijloacele pe care le considera el oportune; imunitatea expira odată cu mandatul, după care o comisie senatorială   analiza (dar nu la nesfârșit) activitatea fostului dictator; dacă încălcase legislația Romei era pasibil și de pedeapsa capitală. În fine, nu pot să nu-l reamintesc pe distinsul Quinctius Cincinnatus, singurul roman ales dictator de două ori în viață; când au venit să-i anunțe excepționala realegere, bătrânul tocmai își ara câmpul; după șase luni s-a întors la plug, dând naștere expresiei aratrum Cincinnati, plugul lui Cincinnatus, simbol al decenței marelui politician.

Ajunși pe treapta a treia, constatăm, după cum anticipam deja, prezența categoriei immunis faciei, profesional vorbind cea a magistraților, procurorii în oarece măsură și judecătorii – total. Din motive absolut de neînțeles, se luptă acerb pentru imunitatea absolută a magistraților văzuți in corpore ca o legiune angelică a Arhanghelului Mihail sau, ca să nu se interpreteze eronat, ca o nepătată congregație a maicii Tereza din Calcutta. Eterna atenționare cum că monitorizarea magistraților ar duce la subordonare politică  scârțâie: gravitatea nu stă în faptul că un șmecher care a furat din bunul întregului popor, immunis, e făcut scăpat de un judecător, ci în aceea că violatori, criminali cu sânge rece sau cald (dacă sunt mamifere), n-are importanță, sunt cercetați în libertate prin decizii care nu probează altceva decât libertatea de… obraz a decidentului, adică nesimțirea. De ce să nu poată fi verificat un magistrat? De ce un cetățean ca oricare altul e tratat ca un supraom, în ciuda afișatei ticăloșii? Nu e deloc întâmplătoare îndepărtarea dreptului european și implicit a celui românesc de dreptul roman. E mai ușor să faci ce vrei decât să respecți principii precum „Judecătorul este legea vorbitoare”, sau „Judecătorul  nu are voie să se abată pradă ușurinței” și alte câteva precum „Judecătorul nu are voie să fie mai blând decât legea”.

Am cunoscut odinioară un judecător ale cărui sentințe definitive și irevocabile  mi-au provocat mirare, apoi scârbă. L-am întâlnit după ce ieșise la pensie: vindea lumânări la intrarea în biserică. Fie nu știa ce zice Sfântul Ieronim legat de faptul că nedreptățile și păcatele nu se ispășesc printr-o anumită cantitate de lumânări vândută sau cumpărată, fie – înclin să cred mai curând – încerca să-și pregătească  înălțarea supremă din empireul magistraților în cel celest (în variantă terestră desigur).

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *