De ce îl iubim pe Dan C. Mihăilescu

Pentru că simte enorm binele.

Pentru că are o inteligență afectivă greu de egalat. Ce înseamnă asta? Unii o confundă cu delicatețea sufletească, care e tot un lucru rar, dar la el e mai mult de-atât: este o iubire temeinică pentru toți cei care îi intră în raza privirii, în genere oameni adunați în jurul cărților și, adesea, între copertele lor, dar o iubire care știe să vadă lăuntric, să cearnă și să salveze cea mai mică fărâmă salvabilă, să provoace uimiri și să se bucure.
Așadar formula lui Dan C. Mihăilescu este: iubire de oameni și cărți, plus inteligență pură, plus bucuria descoperirii. Sau chiar mai simplu: iubire, inteligență, bucurie.

Îl admirăm pentru convingerea că ce-a fost bun în țara asta poate să revină.
Ne place noua lui deviză, care a devenit titlu: „Ce-mi puteți face dacă vă iubesc?” Era frumoasă și vechea lui deviză, din Evanghelia după Matei: „Ajungă zilei răutatea ei!”

Îl iubim pentru că este un minunat profesor de trecut. Pune în joc totul și convinge cu argumente pe care le exprimă cu grație și obstinație.

Asemenea unui maestru de ceremonii literare trece această nobilă materie veche celor care vin din urmă. Ce frumos ar fi ca în orarul de școală sau de facultate condusă de Dan C. Mihăilescu să existe materii ca trecutul, compasiunea, frumusețea, iertarea, cuvântul, cartea! El numește dragostea aceasta paseism, dând o nouă demnitate cuvântului. Mai numește asta, cu un cuvânt creat de el, dar care stă parcă dintotdeauna în limba română, arheofilie, iubirea de lucruri vechi.

Îl admirăm pentru subiectivitatea lui selectivă și asumată, pe care o au numai oamenii cu personalitate. Ceilalți se pliază, își ascund preferințele, se pleacă după mode, se înregimentează.
Îl iubim pentru că a fost și a rămas omul care aduce cartea: „paseistul” a citit, cu siguranță, cele mai multe cărți de ultimă oră dintre noi toți, dar nu s-a înfruptat singur din ele, ne-a invitat la festin prin rubrici săptămânale la televiziune, la radio, în reviste, prin lansări și prin amicale „convorbiri literare”. Ne-a făcut poftă să citim.

Îl invidiem pentru formulele lui memorabile: „energia coagulantă” a lui Gabriel Liiceanu, viața lui Mihai Cantuniari „împărțită între un Don Juan și un Don Quijote”, Florin Manolescu e „o duminică de om”, Monica Pillat are un timbru „mai delicat decât zborul de libelulă” și câte altele.

Îl iubim pentru cum își iubește familia, pe Tania (care merită și ea o listă cu De ce o iubim…, o va avea!) și pe Ana, pe Ovidiu și pe cei doi nepoți gemeni, Ioachim și Serafim.

Și pentru ce-a făcut din și cu viața lui, întrucât pornirea, într-o margine de București, nu l-a favorizat, după cum cu savoare povestește. Putea să nu se aleagă nimic de Dan C. Mihăilescu. Norocul literaturii române că n-a fost așa!

Îl admirăm pentru felul frumos în care și-a asumat și sublimat suferința. Pentru nerăbarea lui răbdătoare (care a fost și subiect de carte). Și pentru că nu s-a lăsat de scris și de citit.

Și ne mirăm cum de-a reușit să facă din volumele sale de critică literară, cărți atrăgătoare pentru orice cititor, cărți de povești cu zvâc și galerie de portrete cu rost.

Felul în care se apropie de cărți e organic: mai întâi își caută locul înlăuntrul lor, cu antenele sufletești, apoi le cercetează cu antenele estetice, apoi le renaște, le perpetuează cu jubilație (cuvânt mihăilescian).

Ne cucerește cu voluptatea lui asociativă, cu înșiruirile baroce, cu pasiunea pentru muzica rock și pop a anilor ʼ60, ʼ70, cu vocabularul de cronicar muntean, plin de cuvinte cu sevă, cu genealogiile familiilor boierești, cu admirația pentru figuri feminine exemplare, cu pasiunea pentru natură și cu simțurile ascuțite și la pândă (de altminteri el a creat Cartea simțurilor).

Îl iubim pentru că are un al șaselea simț, tot ascuțit și tot la pândă, simțul cititului, din care a ieșit și volumul Cărțile care ne-au făcut oameni.

Și pentru că ne învață să rimăm „calofilie, bibliofilie, libromanie” cu terapie.

Îl prețuim pentru cum este. I s-ar potrivi multe portrete pe care le face altora. Dintre ele, îl aleg pe cel al lui Barbu Brezianu: „bun-simț, bonomie convivială, boierie care împletește perfect cosmopolitismul, estetismul, patriotismul”. La care aș adăuga: umor, maliție, bunătate (nu se exclud!).

Dacă ar fi să se poată călători în timp, pe Dan C. l-aș trimite primul în trecut: să stea de vorbă cu Eminescu și Caragiale, cu generația ʼ27 (cum a numit-o), cu Regina Maria și cu diverși boieri, cu simpli oameni curați, cu generali, doamne și domnițe ale căror trecute vieți le cunoaște și le iubește de parcă le-ar fi fost contemporan. L-aș trimite chiar înainte să fac eu însămi călătoria asta. Iar aceasta e cea mai mare declarație de iubire literară pe care o pot face cuiva.

Un comentariu

  1. Fie mereu acesta criteriul selecției !Dacă cineva are, sau nu, flerul, simțul, intuiția binelui
    !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *