I-a fost dat imsomniacului Nabokov să înfăptuiască, în 1964, unul dintre cele mai temerare experimente cu timpul şi cu visele, un ecou al propriei sale ambiţii creatoare de a răsturna ordinea clasică a ficţiunii. Cartea imaginată de Ghennadi Barabtarlo nu este doar fotografia fascinantă a acestui moment, dar şi monumentul erudit închinat unei obsesii nabokoviene. La mijloc între biografie şi literatură, la mijloc între vis şi trezie, “Visele insomniacului”, traduse magistral de Veronica D. Niculescu şi apărute în seria de autor de la “ Polirom”, permit intrarea în acest domeniu al iregularului, al bizarului şi al mediumnicului.
Ceea ce se dezvăluie este un Nabokov aflat în pragul unei alte lumi, lume pe care o investighează prin apelul la propria sa producţie onirică. Jurnal de vise visate, dar şi colecţie de vise scrise, “ Visele insomniacului” este o reunire barocă de voci.
Experimentul cu visele şi cu timpul al lui Nabokov se naşte dintr-o improbabilă întâlnire cu opera unui savant şi inventator himeric ce ar fi putut fi un personaj în cărţile sale: ambiţia lui John Dunne, excentricul gânditor englez, este aceea de a găsi nu doar o cheie cu care să pătrundă enigma viselor, ci şi de a stabili relaţia care se naşte între producţia onirică şi substanţa timpului însuşi.
Ceea ce îl fascinează pe Nabokov la reflecţia lui Dunne este promisiunea unui timp ce încetează să mai curgă liniştit spre moarte, căpătând dimensiunea enigmatică a unui culoar ducând spre viitor, dar şi spre trecut. Ştiinţa lui Dunne impune, iar Nabokov va aplica riguros metoda sa, consemnarea atentă şi lipsită de efect de stil inutil a viselor, imediat după consumarea lor. Ostil lui Freud şi interpretărilor sale, Nabokov alege calea indicată de Dunne nu spre a interoga sexualitatea, ci spre a naviga pe un ocean hipnotic al timpului. Visul este, pentru Nabokov, pe urmele lui Dunne, un element din această alchimie a timpului: visarea anunţă , din când în când, ca un fulger, viitorul care nu a prins încă viaţă.
Ipoteza lui Dunne se întâlneşte, fecund, cu idiosincraziile lui Nabokov, alimentând frenezia metodică asemeni unui joc de şah. Jurnalul pe care Nabokov îl ţine în cursul experimentului său este o probă de virtuozitate a răbdării entomologice. Materia onirică a insomniacului Nabokov este excavată cu minuţiozitate, ca şi cum ar fi o vastă colecţie de ledidoptere. Fişele lui Nabokov sunt adnotate şi ordonate, pregătite să devină punctul de plecare al unei ficţiuni. Tehnica lui Dunne devine scalpelul cu care scriitorul se pătrunde pe sine, înfăptuind o vivisecţie în timp real. Visele înrămate ale lui Nabokov au stranietatea unor fotografii în care lumina zilei pluteşte peste un întuneric al increatului : dialogul dintre vis şi viaţă se poartă sacadat şi enigmatic. Din când în când, în această mare de imagini se iveşte Umbra tatălui său, ecou al traumei despărţirii de părintele ucis absurd în exil. Între cei doi Nabokov legătura se mai poate închipui doar pe culoarele timpului.
Dar jocul oniric al lui Nabokov este cu mult mai întins decât secvenţa din 1964. Volumul lui Barabtarlo reuneşte visele pe care scriitorul le consemnează înainte şi după 1964,dar şi cele pe care le cuprinde literatura sa . Acolo unde jurnalele intime sunt mai degrabă medicale în uscăciunea lor,literatura alege registrul delirului luxuriant. Viaţa e vis, viaţa e literatură: variaţiunile calderoniene ale lui Nabokov sunt inseparabile de credinţa sa în necesitatea regândirii radicale a cronologiei şi a ordinii timpului.
Anul 1964 şi experimentul său, consumat în decorul hotelului de la Montreux, inagurează o epocă în literatura lui Nabokov- centrală în încercarea de a inova este “ Ada sau ardoarea”. Cercetarea lui Barabtarlo uneşte punctele biografiei şi ale ficţiunii, căci obsesia lui Nabokov trece către personajele sale. Timpul nu mai este liniar, timpul nu mai curge cu aceeaşi viteză, timpul are arcuiri şi coturi, asemeni unui fluviu care şerpuieşte şi se ascunde privirii. Dimensiunea ezoterică a metodei Dunne trezeşte la viaţă instinctul gnostic al lui Nabokov. Scrisul întinde o punte către un teritoriu al tainei.
Visele visate de Nabokov însuşi şi visele visate de cei pe care Nabokov în visează în ficţiunile sale se unesc, în cele din urmă, alcătuind o reţea cu ramificaţii de labirint. Deasupra întinderii ce pare fără de sfârşit clipeşte ochiul de demiurg al autorului, contemplându-şi universul în miezul genezei. Literatura lui Nabokov se înghite pe sine, asemeni şarpelui ce se autodevoră, ritualic.
