Mircea Mihăieș este (și) un obișnuit al cărților realizate în dialog; universitarul și, totodată, redutabilul eseist timișorean are o serie de volume (șase la număr, care au dat un al șaptelea – imediat voi explica, pe scurt, la ce anume mă refer) de istorie politică și socială recentă a României împreună cu Vladimir Tismăneanu. Ele au apărut cu o anume cadență – care a corespuns, de regulă, unui ciclu electoral de aproximativ 4 ani -, acoperind aproape un sfert de veac de democrație (adesea, vai, originală, așa cum, la începutul anilor 1990 ne-a amenințat Ion Iliescu și s-a cam ținut de cuvînt, vedem bine astăzi cînd privim în spate la cele trei decenii de la caderea comunismului) românească. La un moment dat – în anul 2011, mai precis – primele cinci volume au fost adunate și ”topite” într-unul singur, uriaș și întregului material i s-a adăugat încă o materie echivalentă unui al șaselea volum. Cu totul, a rezultat ”O tranziție mai lungă decît veacul. România după Ceaușescu”, un veritabil, redutabil și extraordinar de prețios manual ”în dialog” de istorie recentă a României.
Ilie Stepan nu avea, pînă la cartea despre care va fi vorba în cele ce urmează, nici un volum.
Din prietenia – care a avut și un moment de ”recording” oficial anul trecut – a celor doi a rezultat o carte. Și anume, Mircea Mihăieș și Ilie Stepan – în dialog, întâi înregistrat, apoi transcris și publicat – ne-au dat una dintre cele mai frumoase și mai consistente cărți de interviuri apărute la noi în ultimii ani. De pe poziția celui care se află în ”linia aceasta de business editorial”, întăresc ideea de mai sus – ”Șapte zile plus una” (acesta este titlul cărții scoase, la finele anului trecut de editura Polirom) nu este o simplă carte de interviuri, ci un memorabil loc geometric al mai multor istorii (mari și mici, imaginate ”în dialog” de doi oameni cu adevărat performanți în domeniilor lor de activitate). Întăresc, așadar, ideea excelenței acestei apariții editoriale și o argumentez, prin apel la (numai) cîteva dintre ”intrările” posibile în această carte.
Caseta tehnică minimală a acestui volum: Mircea Mihăieș este cel care (foarte inspirat) întreabă, Ilie Stepan e cel care (cu nerv, idei limpezi, argument riguros – și cu mult mult șarm) răspunde. E o carte mai ales pentru Ilie Stepan. Și chiar mai mult decît atît. Ne-o spune și M. Mihăieș, de altfel: ”ceea ce a rezultat sper să fie, pentru cititor, nu un final de capitol, ci ispita de a reveni, cu un interes proaspăt, la muzica lui Ilie Stepan și a companionilor săi, minunații artiști care i-au stat alături în lungii ani de frământare și luptă, dar și de frumusețe”. Volumul e rezultanta, minimal stilizată îmi închipui, a unei serii de dialoguri purtate în prima jumătate a lui 2018 – în mai și mai ales în iunie.
Oferta tematică a volumului de față este, realmente, boierească. Istoria Mare, spuneam mai sus – și, iată, în acest sens, semnalat doar amănuntul că, în cîteva rînduri și, însumat, pe cîteva pagini, avem în cartea de față povestea uneia dintre piesele cu cel mai mare impact politic și social din ultimele decenii de la noi, este vorba despre ”Timișoara”, precum și a contextului în care aceasta a fost creată și, în versiunea caldă din 1989-1990, în care a fost cîntată. Un accent: Ilie Stepan, alături de Vasile Dolga, este primul muzician român care, în 20 decembrie 1989, a cîntat la Timișoara împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Avem Istorie Mare și în alte privințe – cei doi interlocutori au ochii atent deschiși la istoria pe care au trăit-o direct, la lumea căreia se întâmplă să îi fie contemporani – și considerații despre toate acestea dintre cele mai interesante și, nu de puține ori, dintre cele mai provocatoare, în sensul cel mai bun al termenului.
Dar, așa cum se cade de altfel, avem în această carte mai ales istorii (să le spunem așa) mici, personale și de grup, sau istorii de nișă – și toate, fără excepție, au farmec, suculență și, aș spune, chiar un sens înalt (sau adînc, cum preferați). În centrul celor mai multe dintre aceste istorii, altele decît poveștile care compun istoria marilor evenimente, personaj principal sau martor privilegiat este, din nou, așa cum se cade, Ilie Stepan. Iată mai multe exemple, dintre foarte multele care se pot da: există, cu aceasta și începe cartea de altfel, o poveste – una dintre cele posibile –a vieții lui Ilie Stepan; profesioniștii muzicii, fie ei istorici muzicali sau creatori, dar și amatorii de muzică și de istoria muzicii pot recompune din confesiunile unuia dintre participanții direcți – iar un asemenea demers poate fi ușor captivant – o bună parte a istoriei muzicii (rock mai ales și, în genere, a celei nealiniate de la regulile ideologice ale regimului comunist); în centrul istoriei mai înainte menționate, desigur, stă istoria muzicală pe care Ilie Stepan, individual sau ca ferment al mai multor proiecte muzicale și trupe, a făcut-o de-a lungul a peste 4 decenii de muzică ( dl Stepan e cel care a realizat, cu Pro Musica, prima operă folk din România; de asemenea, primul concert rock în aer liber într-un spital de psihiatrie în 1980 și, de asemenea, în 2015, primul concert rock în ar liber într-un penitenciar); avem, de asemenea, câteva istorii senzaționale despre ce se poate face, cu pricepere, cu cîteva instrumente muzicale, despre forța ieșită din comun a acestora (despre ce se poate face mai ales cu chitara – felul în care vorbește dl Stepan despre acest instrument muzical este cu adevărat copleșitor). Ar fi de insistat puțin asupra relației foarte speciale, osmotice, pe care Ilie Stepan o are cu chitara. Și anume, ar fi, neapărat, de spus următoarele: a) ”…limba primordială, muzicală și de sensuri pe care trebuie să ne transpun în muzică este cea a ghitarei. Limba mea este ghitara”; b) ghitara este instrumentul care l-a apropiat și de Eduard Pamfil – medic, scriitor, dar și un foarte bun cunoscător și practician al muzicii, precum și, în sumă, unul dintre marile personaje ale Timișoarei din anii 1970; Eduard Pamfil este și cel care, pentru aproape doi ani, a fost un fel de maestru pentru Ilie Stepan (”dumnealui avea un limbaj al privirii și îți trimitea subliminal tot felul de sugestii. Asta fără doar și poate: lucruri care țineau de comportament, de atitudinea pe care o ai când ții ghitara în mână, privirea îndreptată spre cel care te ascultă, liniștea pe care trebuie să o emani cînd ții instrumentul. Calmul, acea pauză de cîteva secunde necesare pentru tine, apoi pauza de cîteva secunde necesare pentru tine, apoi pauza pe care o faci pentru el, ca ascultător.Și apoi începi să cînți”); c) în mai toate cazurile, Ilie Stepan compune cu ghitara; d) ”ghitara este forma perfectă a sunetului și a reprezentării lui. Ea se află în prelungirea fiecărui om care cîntă la ea și o iubește. Ghitara este frumusețe. O frumusețe îndreptată înspre aceea prin care Dumnezeu ne-a dat și nouă viață: frumusețea numită femeie. Femeie: muză, mamă, bunică. Și pămînt, și speranță, și comos, și rai. Totul”
Nu în ultimul rând, în altă ordine, într-una relațională, este impresionantă maniera în care Ilie Stepan vorbește -în mai multe rînduri, fie sistematic, fie aparent la întîmplare, cînd ”intră” cîte un personaj sau altul – despre prietenii săi, despre colaboratorii săi, despre cei pe care i-a cunoscut; felul în care alege dl Stepan să vorbească despre oamenii întîlniți de-a lungul vieții face ca acest volum să fie și unul al unei priviri înțelepte, și o carte a prieteniilor și a generozității.
Deși tentația, pe care acum o suspend provizoriu din lipsă de spațiu, e să insist asupra mai multor, mai evidențiez o singură notă a acestei cărți de dialoguri (de dialoguri reale, autentice): amprenta sa etică. Verticala sa, dacă e să formulez ușor prețios. ”Șapte zile plus una” e (și) o carte a unui om credincios care gîndește și care ia în posesia lumea la modul etic. Un singur pasaj ilustrator din această cărte în sensul indicat mai înainte (o carte care, da, propune și un model de verticalitate): ” „Se poate trăi fără compromis, fără să te înjoseşti? Se poate, aşa cum s-a putut şi în comunism. Nu toţi au făcut compromisuri. Unii au făcut compromisuri şi au dus-o mai bine. Au avut avantaje. Se fac şi azi compromisuri jenante, dizgraţioase. Cum se poate face artă fără compromis? Simplu: făcînd arta în care crezi. Şi strîngînd din dinţi pentru că nu ai banii pe care-i are X sau Y. Sigur că aş fi tentat să-i spun unui tînăr artist de azi să meargă înainte şi să rupă norii. Dacă se poate, asta trebuie să facă. Dar fără nici un compromis. I-aş sfătui pe tineri să aibă verticalitate şi să încerce să discute, dimineaţa, cu ei înşişi. În intimitatea dimineţii. Dacă atunci cînd te uiţi în oglindă poţi să te priveşti înseamnă că e bine. Trebuie să ştii să renunţi şi să urmezi drumul pe care ţi-l propui. Drumul cel mai sănătos este cel în care faci ceea ce ştii, atît cît ştii să faci. Acesta ar fi idealul. Urmează-ţi drumul.”
Ilie Stepan, așadar, în prim-plan și în mare formă – nu doar muzicală, ci și textuală. Citiți-l și ascultați-l!
notă: textul a fost publicat, în premieră, în revista RAMURI, nr 3/2019
