O cale spre adevăr

Primăvara anului 2019 a venit la Editura Universității de Vest cu un nou volum semnat de Dan Negrescu, intitulat sugestiv Via Romana. Știm, desigur, că, printre moștenirile romane importante, s-a numărat și infrastructura rutieră, care a supraviețuit mult imperiului și, după dispariția completă a căreia, doar aproape de zilele noastre se poate spune că drumurile în Europa au devenit practicabile (nu și la noi!). Dar via din titlu nu duce cu gândul doar la tehnica romană avansată, la ideea de civilizare a lumii prin accesibilitate, ci, într-un sens mai subtil, ea anunță o cale. Este cea pe care autorul o caută – și ne-o semnalează cu determinare – de multă vreme. Între scrierile sale, în afară de proză, traduceri și studii critice, vedem, în opera lui Dan Negrescu, o preocupare pentru cuvântul latin și avatarurile sale în lumea modernă. Acum câțiva ani, tot la Editura Universității de Vest, Dan Negrescu ne oferea Terminologie latină. Ieri. Azi, o primă încercare, în spiritul studiilor prezente, de a face legătura nu doar dintre limba latină și româna vorbită azi, nu doar de a proba și demonstra etimologii – unele cunoscute, altele surprinzătoare – ci, mai important, de a arăta cum limba este un vehicul, un canal de transmitere a unor valori, mentalități, concepții care țin de cultura unei comunități, a unui popor la un anume moment în timp. Acest amplu proiect continuă în seria romană începută anul trecut cu Lecția romană, continuată acum, iată, prin Via Romana, două volume care adună cugetările autorului cuprinse în rubrica săptămânală pe care o semnează în publicația electronică La Punkt. În căutarea unei continuități (sau a unei discontinuități) între limba latină, rezervor prețios de informații despre ceea ce a însemnat – pentru antichitate și pentru epoca modernă în egală măsură – Imperiul Roman, și lumea de azi, cu spasmele ei mai mult sau mai puțin lipsite de importanță, Dan Negrescu nu ezită să ne arate că latina este și de uz general, dar și… pour les connaisseurs. În această a doua categorie ar intra volumele de traduceri oferite de latinistul timișorean, scrierile patristice, pe de-o parte, și, pe de-alta, mai recent, aplecarea asupra unor tratate medievale pe câteva teme foarte controversate, referindu-se la fenomene de istorie culturală de o mare complexitate. Aici am aminti scrierile inchizitoriale despre vrăjitorie sau tratatele pseudo-medicale despre otrăviri și posibile curariseli, acestea deja oferite publicului în două volume. Urmează ca autorul să dezvăluie alte scrieri medievale sau aparținând modernității timpurii, care au folosit latina ca un vehicul de diseminare a unor idei la fel de controversate, despre practicile de tortură și aparenta lor necesitate, despre minciună și aparenta ei omniprezență la orice viețuitoare înzestrată cu darul simțirii și, ca un corolar, depre bine și despre rău. Preocupat de aceste scrieri, Dan Negrescu chiar face referire directă la ele pe alocuri în pamfletele publicate în volumul de față, ca semn nu doar al vremurilor vechi, ci și al celor noi, al faptului că nihil sub sole novum, nu e nimic nou sub soare, oricât ne-am strădui să probăm contrariul. Dacă vrăjitoare nu mai există decât în basmele pentrtu copii și de Halloween, vânători sistematice de vrăjitoare se petrec și în zilele noastre, nevoia găsirii țapilor ispășitori fiind nemuritoare. Tortura nu se mai cheamă schinguire și nu mai poate fi descrisă ca atare în public, dar supraviețuiesc și azi referiri eufemistice la practici care încă au loc – ce altceva se poate ascunde sub numele frumos de „interogatoriu profund” dacă nu o torturare după toate regulile artei medievale? Iar concluzia unui jurist medieval că nu există nicio ființă care să nu mintă, până și pruncul cel mai inocent, de abia adus pe lume, ce este, altceva decât măsura stării de mefiență și suspiciune în care trăiește omul modern, cu nimic diferit de strămoșul său suferind de anxietatea unui asediu permanent?

Aceste continuități pe care Dan Negrescu le zărește oriunde întoarce capul s-ar înscrie în ceea ce, tot el, numește generic „stricate jocuri ale minții cu trupul”, poate un soi de schizofrenie simbolică, sub ispita căreia putem cădea cu toții. Și, dacă nu cădem, o putem folosi creativ. Așa se întâmplă într-un text foarte drag mie, cu care pamfletele lui Dan Negrescu sunt cu certitudine congenere – eseul satiric din 1729 al lui Jonathan Swift, O propunere modestă pentru a feri pe copiii săraci din Irlanda să devină o povară pentru părinții lor. Irlandez de origine și nemulțumit de orânduirea britanică, Swift scrie acest pamflet în care se folosește din plin de hiperbolă și paralipsă. Închipuie Irlanda toată ca pe un copil subnutrit pe care părinții nu îl pot îngriji și, în consecință, îl vând pentru a fi mâncat de britanici. Avertizând, chipurile, că nu face decât să dea o povață de inginerie socială, Swift își canalizează întreaga revoltă în cinsimul cu care prezintă câteva rețete ingenioase de gătit copii irlandezi pentru un garden party englezesc. Soluția propusă de Swift, fără să fie de fapt „finală”, este șocantă prin cursa pe care o întinde de fapt cititorilor, de care se detașează prin aparenta obiectivitate a narațiunii, prin retorica rece, dar care ascunde o mare intensitate.

Văd o replică a acestui eseu satiric nu doar în pamfletul din Via Romana care se pliază cu fidelitate pe modelul swiftian („În atenția parlamentului și a președinției Uniunii Europene Propunere legislativă”), ci și, într-un sens mai larg, în multe alte capitole din acest volum. Propunerea legislativă pornește de la o nobilă și sublim-inutilă premisă: „Dată fiind promovarea Țării, fie și pentru șase luni doar, la conducerea imperiului european, s-a născut oportunitatea rămânerii noastre în marea istorie a continentului, prin redefinirea condițiilor de purtare a războiului în spațiul intra- sau extraeuropean.” Reflectând asupra deciziei galo-germane de a înființa o armată europeană, autorul nostru își amintește de scrierile lui Tacitus despre război, pentru ca apoi să stea strâmb și să judece drept ceea ce înseamnă de fapt un război internațional modern: unul niciodată purtat de politicieni sau conducători în mod nemijlocit, unul în care rata mortalității crește endemic atunci când despre orice poate fi vorba în conflicte numai despre apărarea Patriei nu, morțile survenind la mii de kilometri de Patrie, din partea unor vrăjmași care nu au știut niciodată unde e… Patria. În final, tot prin paralipsă, Negrescu conchide: „Sugestii finale și tranzitorii. Prezenta propunere cert nu va fi luată în seamă.”

Că într-adevăr aceste cugetări nu vor fi luate în seamă nu sunt atât de sigură. La urma urmei, arma cuvântului este mai puternică decât cea lansată în războaiele intra-, inter-, sau extra-europene. Ca și în primul volum din seria pildelor romane, Dan Negrescu începe cu mărturisirea că invocarea spiritului roman nu este doar un soi de deformație profesională a latinistului, ci o necesitate, pentru că acest spirit este unul exemplar. Așadar, fie că este vorba de – să zicem – o microistorie locală, zărită în cotidian sau urmărită în mass media, fie că gândul bate spre o macroistorie – despre România ultimilor trei decenii sau Uniunea Europeană după douăzeci de ani, precum celebra carte de aventuri al lui Alexandre Dumas, autorul recurge la exemplul roman. Momentul de maximă semnificație, pe lângă figurile imperiale ori cugetările înțelepte ale istoricilor antici, este acela al invaziilor barbare, adică ora astrală în care marele imperiu se prăbușește. Cu un ochi la evenimentele care au acaparat atenția Europei în ultimii ani, Dan Negrescu remarcă faptul că am înțelege mai bine ce (ni) se întâmplă și am fi mai pregătiți pentru consecințe dacă am ști că atacurile barbare succesive care au accelerat căderea Imperiului Roman nu au avut în plan distrugerea Romei, ci dimpotrivă, au fost prilejuite de o dorință sinceră și practică a numiților barbari: aceea de a trăi, și ei, ca romanii. Apoi, Dan Negrescu se întreabă – retoric, dar și ironic – de ce democrația critică lideri de azi care, în fapt, nu fac decât să emuleze, cu mai mult sau mai puțin succes, modelul cezaric. Germanii, prin coagularea Sfântului Imperiu Roman și prin adaptarea, în limbă, a termenului de cezar, sub forma Kaiser, nu au făcut altceva decât să viseze că Imperiul Roman nu a murit. Tot așa, când unii își închipuie că îl jignesc pe Putin numindu-l țar – în fapt, varianta slavizată a aceluiași caesar – ar trebui să se gândească de două ori. Ne amintim de analogia oferită de Negrescu în volumul precedent între politica lui Donald Trump la granița cu Mexicul și politica romană în provincia Britannia. Această provincie, atât de mediatizată azi, nu putea scăpa nici ea de ochiul de analist atent al autorului care, în „Imperexitus”, îl citează pe același drag Tacitus, care cugeta astfel despre relația romanilor cu perfidul Albion: după ce romanii au înconjurat țara de dincolo de cețuri, cu gând de-a o cuceri, și au constatat că e o insulă, au intuit că provincia va fi greu de supus, fapt confirmat mai târziu, când Britannia s-a dovedit nimic altceva decât o „secure cu două tăișuri”. Politicienii de azi, îngrijorați de situația „fără precedent” în care ar fi adusă Uniunea Europeană din cauza Brexitului, ar putea să se liniștească citindu-l pe Tacitus.

Toate aceste secvențe surprinse de Dan Negrescu sunt subscrise unui alt vechi model roman – exempla docent, adică exemplele ne învață. Așa cum am putea lua mai cu grijă aminte la istorie, ar trebui să fim mai cu băgare de seamă și în ce privește limba. „Scula-se-vor limbile”, citează Dan Negrescu chiar în debutul volumului, din Sfânta Scriptură, „în frumoasa înţelegere a tălmăcitorului nostru de odinioară, căci, neobrăzate și nerușinate, vor voi să se măsoare cu Atotputernicul, după cum stihuieşte cu justificată amărăciune Psalmistul (care, la rându-i nu era tocmai feciorelnic…).” Această veche și nouă (dez)ordine mondială derivă din confuzie culturală și lingvistică, un Turn Babel simbolic, suferind de vanitate, egoism și dezbinare. Putem considera că această metaforă prefațează întregul volum, unde se deplânge sistematic o adevărată cacofonie la care, ce-i drept, nu sunt expuși doar românii, dar aceștia – pilda fiind aproape și, deci, foarte convingătoare – par să exceleze.

În acest spirit, citim multe din eseurile incluse în acest volum. Dan Negrescu prelungește aici diatriba împotriva culturii de tip breaking news a la roumaine, în care, în căutare de senzațional, dar și din dorința aproape subconștientă de a se eschiva de orice răspundere, jurnaliștii preferă verbele de raportare la modul condițional-optativ atunci când anunță cele mai groaznice catastrofe și cele mai sângeroase crime: „Ucigașul i-ar fi aplicat victimei două lovituri de topor…” deși acesta chiar i le-a aplicat, de unde și știrea. Tot media se dovedește incorigibilă când vine vorba de întreținerea unei stări de morbiditate ferice – oximoronul îi aparține autorului – anunțând, prin intermediul publicității, finalul fericit al oricărei afecțiuni, boli, neplăceri fizice sau mentale. Judecând după numărul reclamelor de acest tip și după numărul farmaciilor din mediul urban și rural, ipohondria la români atinge cote paroxistice. În aceeași direcție a morbidității, Dan Negrescu dedică cel puțin două pamflete funeraliilor – nu atât ca rit de trecere, ci ca prilej de a medita asupra ipocriziei. Comparând organizarea festivă a unor atari evenimente azi, cel mai adesea sub imperiul conjuncturii, cu lipsa de asumare din trecut, în cazul unor personalități cu nimic mai prejos, autorul deplânge faptul că, împotriva proverbului, în loc să fie oamenii sub vremuri, la noi se dovesc adesea a fi vremurile sub oameni.

Câteva studii din volum sunt sondări adânci în semantica limbii române pe filiera etimologiilor latine în jurul unor colocații des folosite în limbajul zilnic, dar asupra cărora arareori mai reflectăm cu grijă. Verbul a da atrage atenția prin originea sa nobilă, fiind indisolubil legat, crede latinistul, de proverbul donare est perdere, „a dona înseamnă a pierde”, o incursiune într-un univers controversat, asupra căruia autorul s-a oprit în trecut, dedicându-i un întreg volum (Do ut des. Breviar despre cerșit). Verbul a bate este mai puțin nobil, nu doar datorită contextului în care îl auzim adesea folosit la știrile de la ora 5, acela al violenței domestice, ori prin anularea, în pedagogia actuală, a vechii convingeri că „bătaia e ruptă din rai”, dar și prin colocațiile mai – după caz – cazone sau grosolane în care verbul se vede implicat: de la bătălii pe viață și pe moarte, la „o bătălie neînsângerată, în principiu, dar foarte dureroasă”, bătuta românească și fasolea bătută. Eseul despre stat și a sta îmi amintește de o altă reclamă – vezi eseul despre publicitatea medicamentelor – care întreabă cetățenele: „Ce ne dă statul?”, fiind vorba de statul în picioare care provoacă varice, tratabil cu o cremă bună și ieftină. Statul, în itemul de dicționar ticluit de Dan Negrescu, se întinde de la orânduiri istorice (statul feudal) la formule de propagandă electorală (statul paralel), de la realități cu greu ascunse („Statul ia totul”, sinonim cu „Statul nu pierde niciodată”), până la expresii care ascund adevărate modi vivendi pentru un popor – în acest caz, cel român: „statul în rând, statul la coadă, statul în genunchi, statul în cap, statul în cumpănă” etc.

Dacă, la începutul acestei prefețe, făceam o trimitere la arta satirei moderne așa cum o practicau scriitorii încă din secolul al XVIII-lea (ca să nu mai vorbim de cum o practicau romanii!) la sfârșit, nu poate lipsi comparația cu Caragiale, pe care și Dan Negrescu îl evocă sistematic. Etern și de înțeles, consideră, pe bună dreptate, autorul, Caragiale are și în Via Romana, semnată de un critic al moravurilor și un meloman, precum într-O scrisoare pierdută, replica finală: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”

 

      Martie 2019

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *