Ambiția (bat-o… etimologia s-o bată!) și cincinalul

Spre a nu genera vreo confuzie, specific dintru început că am toată admirația  pentru persoanele (indiferent de sex, etate, religie și naționalitate) dominate de ambiția realizării individuale, uneori chiar și cu mijloace mai greu de priceput pentru circumstanțiali (mai ales din invidie); nu aceeași stare o trezesc individualitățile care își ridică ambiția la rangul de voință a întregului popor sau măcar a unei părți a acestuia. E o formă de început a sindromului mesianic la nivel național. Nu atât că nu e bine, dar e pernicios și mincinos. Și – subliniez –  nu trebuie să fie neapărat politicieni. Există printre cei tineri (inclusiv politicieni) și ambițioși notorii, admirabili prin tenacitate, cu „șansa”  însă de a fi devorați de cei experimentați, cu carne îmbătrânită, deci dificilă  pentru dantură și grea la stomac.

Dacă acum mai bine de trei decenii cincinalul ne punea la încercare, dorindu-l înfăptuit în patru ani și jumătate, chiar patru, cu îndemn muzical (o melodie idioată dar de neuitat), azi evident că planul nu și-ar mai avea rostul nu atât din lipsa centralizării ci pentru că punctualitatea e ceva de neconceput la noi, ceva de-a dreptul reacționar, împotriva poporului în sfârșit descătușat (și asta e nimic dacă ne gândim că suntem îndemnați mai nou să-i înțelegem pe drogați; în curând poate și pe violatori și pe criminali).

Și totuși, prin grija Europei (re)unite, vrem sau nu, la cinci ani trebuie să mergem la vot, adică să mimăm prezentarea la urne, căci analizând procentul de participare, nu numai la noi, constatăm că tot circul electoral (aproape) continental se încadrează perfect în politica Europei minorităților, sexuale, penale și electorale în acest caz; căci atunci când o țară e reprezentată prin 15- 20 de procente „victorioase”, nu putem vorbi de legitimitate ci de bâlci electoral pe care reprezentanții poporului îl vor continua în așa-zisul parlament împroșcându-se reciproc și implicit o parte a Patriei atât de mult iubite. Pentru a înțelege în fapt ce înseamnă ambiția în acest caz, să analizăm termenul, evident latin și doveditor al faptului că într-adevăr Europa, precum călăreața lui Zeus, nu s-a schimbat în esență.

Ambiție, prin francezul ambition e definit în DEX ca dorință (arzătoare ) de onoruri, de parvenire și, pe bună dreptate căci retro-gradând, făcând adică pași înapoi, ajungem la latinescul ambitio, legat structural și semantic de substantivul amburbium (procesiune în jurul orașului) format din verbul ambire – a ocoli, a da târcoale și urbs – oraș. Cum de la a înconjura orașul la a da târcoale  viitorilor alegători nu e decât un pas, apare și ambitio, termen electoral reflectând strădania, strofocare, la nevoie, pentru a câștiga voturi; cum altfel decât dându-le târcoale concetățenilor; târcolirea nu se face însă oricum ci „aburindu-i” cu promisiuni.

E poate intrigant faptul că la un popor cu adevărat religios precum romanii, procesiunea periurbană cu conotații sacre, ajunge să fie legată de penibilul târcol electoral;  numai că romanii erau și realiști, astfel explicându-se realizările lor. Era evident încă de atunci că  pentru cel dominat de trăiri politice, ofrandele se confundă cu voturile, iar religia cu  onorurile și parvenirea. În acest sens Quintilianus e mai mult decât explicit: „Prin ambiție se râvnește la funcții înalte”. Că procentul participației electorale rămâne nesimțitor față de o majoritate, e de înțeles: locul de muncă al aleșilor remunerați european cu zeci de mii de euro, e atât de departe de Patrie încât intervine probabil și uitarea istorică. Ca atare „aburiții” prin târcolire nu se prea aleg cu multe. Mai neaoș scris, nu-i prea pică mare lucru electorului.

Și totuși, să vedem câteva îndemnuri afișate (chiar la intersecții urbane, obturând vizibilitatea șoferilor și generând firesc înțelepte sudalme strămoșești; câteva rafale de vânt au rezolvat problema între timp):

Un hibrid relativ nou, de tip curent cu benzină, ne îndeamnă pur și simplu „Votează…”, fără nici o motivație, probabil din lipsă totală de argumente.

„Uniți în Europa” e o altă deviză menită parcă să ne atragă atenția asupra necesității de a contracara realitatea din Patrie, adică „Dezbinați în Tară”. Mai că ai spune ce băieți deștepți și serioși, dacă nu ai ști că în fapt bălăcăreala națională continuă în Europa, prefixată cu inter-, spre plăcerea aleșilor dar și pentru că clicile, găștile  continuă obligatoriu și la nivel continental ca o condiție a marii democrații.

Aproape impresionantă ar fi „În Europa, cu demnitate”; dacă nu am fi printre cei mici care în momentul în care mimează doar că vor demnitate, sunt catalogați ca antieuropeni.  Intervine formula înfricoșătoare „Europa e cu ochii pe noi”, o minciună prostească, fie și dacă observăm că la ședințele punitive în sala parlamentului european sunt între zece și douăzeci de participanți, majoritatea copleșitoare fiind ocupată cert cu alte aranjamente continentale. Așa că unii sancționează, alții felează.

Dacă tot am mai avut  un patron fotbalistic în parlamentul european, spre a demonstra că nu s-a schimbat mare lucru, sunt șanse ca un campion revolut să ajungă parlamentar; nefiind exclus acest lucru să sperăm, spre binele Patriei că va ajunge la tribuna Europei la fel de rar ca precedentul. Nu că ar fi un loc al eleganței oratorice… Deviza e una atât de generală încât cu siguranță ca parlamentar nu va trebui să facă nimic: „Pentru o Europă prosperă”.

În fine, un independent (?) mărturisește că „Luptă cu partidele”; nu numai că poate să o facă acasă, dar e ceva atât de naiv (deci nu are ce căuta în politică) încât nu poți întreba decât precum Parizianul din poiana lui Iocan „Pe ce te bazezi?”.

Marea problemă însă nu o reprezintă nici pe departe aceste vrăjeli cam prost formulate și oricum de neluat în seamă, ci  sincronul referendum care inevitabil contravine elecțiunii europene;  cum să votezi persoane care în majoritatea lor sunt prezentate ca (virtual) penale? Pe de altă parte, am mai scris-o, de ce să te deranjeze doar penalii cu funcții? Și –apoi, presupunând o participare ceva mai către 31%, ce relevanță ar avea și în acest caz rezultatul; mai ales că, spun inventatorii referendumului, romanii desigur, avem de a face cu Propositum quod referendum est populo, adică o intenție, o decizie care trebuie prezentată poporului; acesta din urmă, populus,  nefiind „marea masă” ci doar cetățenii. De unde și obligativitatea votului la unii europeni, chiar dacă nu sunt de origine latină. Arbitrariul minoritar, la ceilalți.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *