Virulență-virtute-virilitate. De ce Pinocchio nu avea reumatism?

Ce fel de sfânt sau erou avea futurismul? Și ce fel de viață mărturisea acesta?

Sunt tot mai convins de faptul că manifestul și manifestările futurismului nu sunt nimic altceva decât o emulație a răzvrătirii lui Pinocchio față de bătrânul Gepetto. Și nu, nu o spun doar pentru că Marinetti-marionetta sună de prost gust și cumva politic. De altfel, nici nu mă refer (încă) la Pinocchio-ul lui Disney și al lui Jordan Peterson, ci la primul ,,Pinocchio” al lui Carlo Collodi din Giornale dei bambini (1881) și la diabolica mașină-umană a autorului futurist Luciano Folgore (pseud. Omero Vecchi). Acel Pinocchio caustic, calomniator și, la limită, cinic – el este eroul iconoclast și sfântul exemplar al futuriștilor.

Fascinația lui Folgore pentru Pinocchio și infiltrarea sa în imaginarul futurist a fost o subversiune firească, întrucât marionetta lui Collodi este, în fond, copilul ultimului răsărit al secolul XIX –un deviant sfidător, cvasi-uman, inadaptat și inaderent reumatismului vremii. Pinocchio a pășit decisiv în  simbolistica virilității futuriste, ca mașinărie proto-robotică, o exagerare iconică a macchiettei lui Petrolini. Apare la radio, în scenete, filme și poezie, acaparând astfel, cu vervă, estetica mașinistă a futuriștilor. Ca ostentație absurdă, Anzilotti, primarul din Pescia, îi propune lui Folgore să îi ridice chiar statuie eroului cu nas telescopic. Și totuși ce convergență este între Pinocchio și virilitate? El este exact întruparea, sau, mai exact, montarea meschinăriei mașiniste, marioneta machiavelică fără sfori ce îl chinuie insolent pe Gepetto, un soi de Marinetti ieșit din șanț ce predică apocalipsa ridurilor și venirea sa, venirea mașinii. Renato Poggioli numea acest Armaghedon ,,momentul agonistic”, o stare virulentă față de criza prezentului și a tradiției. În fine, precum orice moment istoric febril, și pentru futuriști virulența a fost acoperită, cel puțin la nivel discursiv, de un soi de repetiție a virtuții și a virilității;acești trei termeni –virulență, virtute și virilitate- au fost, evident, confundați, topiți în același creuzet (am auzit că din motive etimologice). Altfel spus, virilitatea este virulență virtuasă; sau virtutea este virulență virilă, sau virulența este virilitatea virtuasă, etc.–cei trei termeni fiind constant interschimbabili. Virilitatea aceasta trebuia deci să fie trasgresivă, lepădându-se de eroismul ramolit al bătrânilor și glorificând încordările și lupta- aici, cred, apare Pinocchio, cel mai încordat erou al tuturor timpurilor. El este, prin naivitatea sa absurd-subversivă, nemilos, inuman cu bătrânul Gepetto. Dar de ce este Pinocchio inuman cu Gepetto? Pentru că Pinocchio nu este om; și nici bătrân – diferența justificându-i astfel abuzul.

Jordan Peterson vorbește despre o altă formă de virilitate, una de pe la primul răsărit al secolului XXI, și face asta trecând tot pe la Pinocchio. În fine, Peterson, deja bruiat de portretizarea lui Disney, găsește în acest personaj ,,arhetipal”un luptător cu aversiunile, o păpușă fără identitate ce se responsabilizează și proiectează în lupta sa un viitor în care va deveni un băiat real. La Peterson asta înseamnă virilitate; asta și a-ți face curat în cameră.

Revenind la Pinocchio-ul nostru ne găsim totuși în alte coordonate. Interesant este faptul că repoziționarea futurismului din/în ,,momentul agonistic”nu este atât față de un nou viitor, cât mai degrabă într-un nou prezent. Astfel, înțeleg situația futurismului ca pe o luptă ancorată în luptă, și nu ca pe o luptă ce degajează, proiectează, sau presupune vreo utopie ermetic industrializată, un post-umanism radical sau vreun vis transumanist. În sensul acesta sunt forțat să sper că Pinocchio nu este altceva decât o provocare, una ce are funcția unui clopot de alarmă. Ceea ce indică alarma este însăși sudarea omului într-un instrument mecanic, confundarea cu o piesă de lucru dintr-un ,,tot”industrial. Ieșirea din angrenajul mașinii este, finalmente, însăși auto-defectarea, sabotarea ce te aruncă din cercul cu zimți al mersului lucrurilor. Însă auto-defectarea necesită, mereu, un sacrificiu.

În finalul primei versiuni a lui povestirii lui Collodi, ne găsim oripilați la poalele unui Golgota sinistru. Acesta este hristosul futurist, Pinocchio, spânzurat de copac:

,,…un vânt nordic neliniștit a început să bată și să răcnească mânios, lovind biata marionetă dintr-o parte în alta și făcând-o astfel să se legene violent, precum zăngănitul unui clopot la o nuntă. Iar legănatul i-a provocat spasme atroce…

Respirația lui l-a abandonat și nu a mai putut spune nimic. Ochii i s-au închis, gura s-a deschis, și-a întins picioarele într-un fior lung și a atârnat țeapăn și absent.

Sfârșit.”

În sfârșit, sper totuși că dacă Luciano Folgore nu a fost batjocoritor înexaltarea lui Pinocchio, măcar eu să fi fost.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *