Trageți

În primele zile violente din decembrie 1989, pe un pod transbegan am auzit prima dată ordinul „trageți”, fără semnul exclamării ci pe un ton neutru și decis; efectul a fost unul firesc după cum am constatat ulterior, imperativul fiind adresat unei instituții… armate. Scăpat, m-am întrebat de multe ori, până când m-am plictisit, de ce la Praga a murit în condiții similare un singur cetățean cehoslovac (la vremea aceea), iar la noi au fost împușcați sute, poate mii de indivizi aflați când și unde nu ar fi trebuit; unii însă acasă în pat, sau la masă. Că de multe ori s-a tras a proasta e clar, dar și că s-a executat un  ordin. Ca și în cazul torționarilor comuniști (de fapt fără ideologie) trași la răspundere după ce au decedat (mai de morb, mai de etate) cei care au orchestrat totul și în cazul acesta adevărul se va vădi după dispariția ultimilor  regizori principali; dintre secundari sau adjuncți au trecut dincolo destui. Desigur, fiind vorba evident și de ajutoare din afară, nu cele expirate, e mai bine să rămânem la întrebarea fără răspuns a lui Pontius Pilatus, citată nu demult „ce este adevărul?”

Între timp, imperativul citat mai sus a ajuns pe mai toate ușile și porțile  instituțiilor cu cele mai variate meniri; inscripția „trageți” se dovedește însă mult mai ineficientă decât ordinul militar, dacă observăm că numeroase  intrări ne rămân deschise fie prin indiferența analfabetă a antemergătorului, fie pentru că mecanismul de… tragere a ușii e defect; în acest caz, pentru individul cu simț civic, civilizat deci,  inscripția ar trebui să fie pe dosul ușii pentru ca el să o închidă tot prin… tragere către interior însă.

Dar până să intrăm din nou în dulcețile și  frumusețile limbii  noastre „ce-o vorbim” și o scriem tot mai prost, să amintesc că latinescul tragere, formă vulgară, populară adică a clasicului și opulentului în înțelesuri trahere, a dat românescul a trage cu tragere, tras, dezvoltate, după cum urmează, din nou fără pretenții exhaustive adică de băut până la fundul paharului.

            Uimitoare sunt implicațiile tragerii cu trimiteri anatomice, corporale.

Trasul de urechi aplicat mai cu seamă minorilor concomitent cu apelativul „măgarule!” și amenințarea inchizitorială „îți rup urechile!”, nu numai că e nesănătos putând duce la afecțiuni otice, dar e o barbarie fără sens atâta timp cât organul auditiv pedepsit nu are nici o vină, iar adorabilul patruped nici atât; să fie oare o primitivă asociere între urechiușele copilului și cele  impozante asinare?

Mult mai justificat și posibil util e trasul cu urechea; chiar dacă nu e frumos, adică nu se face,  în funcție de scop poate da rezultate care să ducă la împlinirea unui plan sau vis. E însă necesară o atenție sporită la persoana spre  care se trage cu urechea, în ideea de a nu primi informații false de tip zvonistic, conform expresiei fama refert adică doar se zvonește.

Trasul de limbă poate fi la fel de util sau nu precum cel precedent; Cronicarul ne dă o pildă demnă de reținut: Lăpușneanu îl trage de limbă cu bunăvoință pe unul dintre boierii hainiți,  tocmai spre a se convinge că supusul său minte ordinar și sau mai ales în fața lui. Desigur, acest tip de tragere sau tras presupune o anume istețime, inteligență chiar pentru a duce la rezultatul dorit fără știrea celui tras, pe cât posibil.  Mult mai neplăcută este tragerea de limbă ca procedeu de torturare a cuiva, practicată pare-se de când există interogatoriile; după cum ne indică manualele medievale, procedeul presupune o anumită temperanță în abordarea organului tocmai pentru a afla cele dorite, pentru ca abia apoi să se treacă la tragerea de limbă definitiv, adică la smulgerea ei denumită deja în latina clasică elinguare. (putea fi și tăiere nu neapărat smulgere, conform semanticii verbului). Desigur că iarăși am fi tentați să ne revoltăm împotriva romanilor întâi, apoi contra medievalilor; la o scară mult mai discretă însă, procedeul e practicat și azi în procesul obținerii de date esențiale de către instituții abilitate în acest sens, spre binele și apărarea cetățenilor. Procedeul devine  cu atât mai eficient cu cât, în mod firesc, dacă rămân în viață (mai bine nu) elinguații oricum nu mai pot mărturisi sau turna nimic, adică nu se mai poate ex-trage nimic de la ei.

Trasul cu ochiul poate fi un semn de simpatie sau șmecherie, eventual o suprapunere a celor două,  adică o simpatie șmecheroasă sau o șmecherie simpatică. De regulă efectul e nul când ai simțul realității.

Trasul în piept la propriu, cu o armă, are de regulă consecințe mortale, deci e de ocolit (adică a ți se trage în piept); și  figuratul pasiv însă, adică a fi tras în piept e tot de ocolit, în măsura în care presupune o înșelătorie majoră cu consecințe neplăcute după care plătești și concret.

De amintit prin mesajul propagandistico-economic interogația-avertisment din perioada de înfloritoare ascensiune a industriei din Țară, adresată dușmanilor și sabotorilor: „Tragi în mine? Tragi în tine / Tragi în fabrici și uzine”.

Trasul la măsea, (adică bețivăneala) nu se prea justifică prin referința stomatologică deoarece, dacă urmărim persoanele în cauză, mai ales la crâșmele rurale dar și la cele urbane, vom constata că în cavitatea bucală, în afară de limbă nu mai au nimic; deci am putea vorbi și de trasul la limbă (că oricum nu le-o taie nimeni) cu poftă mai ales când militarii și jandarmii construiesc digul de apărare a localității. De subliniat că fenomenul nu are nimic cu gradele de instruire sau nivelul opulenței materiale, fie și pentru că trăgătorii la limbă, după cum am văzut, între un consult stomatologic și o sticlă, uiagă  în mediul vicinal,  plină o aleg pe aceasta din urmă.

În context vestimentar trebuie menționat trasul de mânecă, un gest destul de neelegant vădind proastă creștere mai ales dacă persoana abordată e într-un sacou de gală sau un blazer nou în cazul doamnelor. Se recomandă pleznirea peste mână a trăgătorului. Mult mai grav și neplăcut e când tragerea se face verbal; se recomandă clarificarea situației nu o dată fără izbândă din cauza nivelului mitocănesc al trăgătorului. În aceeași categorie a tragerii se încadrează și trasul de izmene sau brăcinari la bărbați și trasul de chiloți la sexul complementar, probând, la figurat desigur dar cu atât mai neplăcut, culmile nesimțirii. Agreat acest gen și de cei de sus pe un ton ocrotitor, dar și de mărunți și complexați în speranța ascensiunii momentane.

Trasul de timp sau tragerea timpului, specifică adesea multora, poate fi semnul unei speranțe, inutile de vreme ce timpul nu se întinde, nici nu se comprimă. „Timpul mort ș-întinde trupul” spune Poetul, dar atunci nu mai e nimic căci spune Același „și devine veșnicie”.

Foarte concret se remarcă trasul cu arcul, elegant și tot mai la modă și la noi, dar și trasul cu arma de foc; ambele benefice dacă se trage la țintă nevie, adică în poligon; șansele de a se trece la trasul demențial cu armele de foc, în următoarea perioadă, par destul de mari și absolut regretabile; inițiativa e neîndoielnic a unor creiere bolnave dar decidente din păcate. De amintit și situația fericită pentru nevinovata țintă,  în care „Tragi cu pușca, nu ia foc…/Păsărica-i cu noroc”.

Aparent amuzant se arată trasul cu praștia, numită regional și ciudri, până când materialul trimis către cineva sau o pasăre nu e piatră sau plumb; amintesc doar că în armata romană prăștiașii formau o categorie foarte eficientă de luptă la distanță, desigur cu efecte comme à la guerre.

Trasul cu  plugul ar trebui reformulat ca împinsul plugului pentru că de tras trag boii sau caii; la propriu reflectă rămânerea agriculturii (din păcate în unele zone carpato-danubiano-pontice) la nivelul Evului Mediu chiar și în secolul XXI. La figurat însă semnifică o nobilă întemeiere în măsura în care brazda trasă cu plugul e cea din care va răsări viitoarea așezare, așa cu s-a întâmplat cu cea trasă de Romulus și din care, cum scrie Mantuanul, „se vor trage zidurile înaltei Rome”.

            Despre trăgătorii de elită, doar atât că dacă sunt campioni e bine; dacă sunt profesioniști însă, eficiența lor se  măsoară în numărul celor eliminați de la distanță; li se spune și lunetiști și în mod bizar sunt personaje admirabile și admirate în filme și seriale tv, țintind în capul celor considerați aprioric răi, uneori nimerind mame cu copii; deși intră în depresie după lăsarea la vatră, sentimentul patriotic îi scutește de ipostaza de ucigași,  de criminali, sau nu.

Tragerea la răspundere e diferită de la caz la persoană; dacă trăgătorii sunt părinții nu e nici o problemă; se rezolvă în familie; dacă te trag la răspundere șefii, există două posibilități: fie așteaptă ceva de la tine și cu oarecare subtilitate se rezolvă, fie vor să te zboare și atunci eforturile sunt inutile; dacă partidul te trage la răspundere, iarăși nu e bine: fie trebuie să dovedești credință și răspundere (cu efort se poate…), fie ți s-a găsit înlocuitor, iar în acest caz o demisie de (dez)onoare e soluția unică. Cu totul și cu totul de ocolit este tragerea la răspundere penală, mai ales că, indiferent de avocați bine plătiți și sfori sau odgoane…  trase, finalul nu e cert fericit, indiferent de la ce s-a pornit.

În final, câteva cuvinte despre tragerea la sorți, cu atât mai mult cu cât presupune o urnă; nu o dată e o tragere buclucașă pentru unii, ferice pentru cei care vor fi rejudecați  după cum s-a văzut în recentul circ juridic de la noi; dar mare atenție în ce ne băgăm mâna spre a trage; latinescul  urna avertizează: la origine înseamnă vas de scos apa, apoi urnă de vot,  mai apoi urnă de tras la sorți cei trei judecători, urna sorții (de la Horatius citire) și legat de ea, în final, urna de pus cenușa mortului: și astfel, neștiind ce e în urnă, omul își poate trage la sorți viitoarea  cenușă.

Iată de ce mai bine NU trageți!

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *