Poemul săptămânii: Nina Cassian

Nina Cassian s-a născut pe 27 noiembrie 1924 la Galați, într-o familie evreiască. Tatăl său, Iosif Cassian-Mătăsaru (1896-1981) a luptat în Primul Război Mondial și a început să publice poezie în revistele literare ale epocii, fără reușite menționabile, dar s-a făcut cunoscut după 1944 ca un traducător notabil din limba germană. Renée Annie Cassian se mută cu familia la Brașov, unde studiază la Liceul de Fete „Principesa Elena” (astăzi Colegiul Național „Unirea”), iar din 1935 în București. Precoce și polivalentă, scrie poezie, traduce, ia cursuri de actorie, cântă la pian, compune și desenează, exercitând, încă de la sfârșitul adolescenței, o puternică fascinație care va atrage în preajma sa o întreagă pleiadă de masculi celebri.

În 1947, când debutează cu volumul La scara 1/1, Nina Cassian este ultimul debutant al unei perioade în care generația lipsită de noroc ce începuse să se afirme după 1940 a dat câteva cărți puternice și înnoitoare, de la Noaptea geniului (1942) și Ora fantastică (1944) ale lui Stelaru până la Plantații (1945) a lui Tonegaru, Omul profilat pe cer (1945) și Cântece negre (1947) de Ion Caraion, Manifest liric (1945) a lui Ben. Corlaciu, Izobare (1945) de Mircea Popovici, Ora 25 (1946) a lui Alexandru Lungu și Libertatea de a trage cu pușca (1946) a lui Geo Dumitrescu.

Însă, cum „noua epocă eroică” pornită de comuniști cu tancurile sovietice în spate anatemiza orice discurs nealiniat noilor comandamente ale artei angajate, La scara 1/1, cu tentațiile sale suprarealiste și cosmopolite și cu unele inflexiuni postavangardiste și protestatare proprii generației războiului („Spuneți-mi când, spuneți-mi când / O să ne scoatem ochii din pantofi? / Ne-au intrat pe când manifestam cântând / Ca niște pietre ude, ca niște cartofi. // Ochii sunt ai morților foarte tineri / Și circulă sub asfalt ca niște ganglioni. / Am mai găsit vreo doi într-o vineri / Și i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni. // (…) Călcam în fiecare zi pe mormane de pupile, / Pe sticla fragedă, pe apa gelatinoasă. / Niciodată n-au alergat pe maidane atâtea bile! / Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!”), este atacată dur, iar tânăra poetă, pe care nimeni nu o va fi bănuit de naivitate, își dă seama la timp de eroarea comisă și se adaptează numaidecât la noile normative ale realismului socialist.

Nina Cassian devine, așadar, unul dintre exponenții literaturii propagandistice a proletcultului, nule estetic și trădând un oportunism cras din partea celor care au produs-o. Energică și zeloasă, publică în zece ani paisprezece cărți de poezie „pe linie” și versuri pentru copii – cum ar fi An viu – nouă sută și șaptesprezece (1949), Nică fără frică (1950), Horea nu mai este singur (1952) sau Florile patriei (1954) –, după care, odată cu apariția generației 60, primejdia trecând (căci comunismul începe să intre timid în perioada post-stalinistă), continuă cursa alături de tinerii debutanți ai deceniului șapte.

Publică în continuare cu aceeași copleșitoare constanță, afirmându-se ca o poetă neomodernistă cu momente remarcabile, însă de o productivitate scăpată de sub control – care îi traduce, în fond, arderile intense și năvalnica ambiție de afirmare ce nu o va părăsi până la sfârșitul vieții. Volume ca Disciplina harfei (1965), Sângele (1966) sau Loto-Poeme (1972) – în acesta din urmă asumându-și o postură jucăușă și experimentală, inventând un idiom cu sonorități și joculații cuceritoare, „limba spargă” – o confirmă ca pe o autoare greu de ocolit și probabil unul dintre cei mai populari poeți ai epocii.

Făcând figură de emancipată și senzuală irepresibilă, Nina Cassian cucerește și are o priză remarcabilă la public prin forța sexuală și erotismul pe care le emană literatura sa, cu toate că nu s-ar putea spune că a revoluționat stilistic scriitura feminină din epocă.

În 1985 călătorește în Statele Unite ca profesor invitat și decide să nu se întoarcă în țară. Înconjurată de o nouă și neașteptată aură de disidentă, devine unul dintre cei mai, dacă nu cea mai cunoscută poetă din România în spațiul anglo-saxon, unde îi ies Lady of Miracles (1988), Call Yourself Alive? (1988), Life Sentence. Selected Poems (1990), Cheerleader for a Funeral (1992), Take My Word for It (1998), Something Old, Something New (2002). În România îi apar trei volume de jurnal cu titlul Memoria ca zestre și este redescoperită ca o figură ce anticipează prin biografia sa (mai mult decât prin operă) atitudini, efervescențe și impetuozități luate de partea lor de tinere femei care i-ar fi putut fi strănepoate. Se stinge din viață pe 15 aprilie 2014 la New York, iar urna cu cenușa sa e depusă la crematoriul Cenușa din București, unde se află și rămășițele părinților săi și ale fostei mari iubiri, bărbatul care i-a fost soț vreme de treizeci și șase de ani, gazetarul Al. I. Ștefănescu.

Documentarul Distanța dintre mine și mine (2018) regizat de Mona Nicoară o readuce în actualitate și problematizează o biografie – o viață – dintre cele mai interesante, mai provocatoare din punct de vedere istoric și etic din literatura română a ultimilor șaptezeci de ani.

Ispita

Îți făgăduiesc să te fac mai viu decât ai fost vreodată.
Pentru prima oară îți vei vedea porii deschizându-se
ca niște boturi de pești și-ți vei putea asculta
rumoarea sângelui în galerii
și vei simți lumina lunecându-ți pe cornee
ca trena unei rochii; pentru prima oară
vei înregistra înțepătura gravitației
ca un spin în călcâiul tău,
și omoplații te vor durea de imperativul aripilor.
Îți făgăduiesc să te fac atât de viu, încât
căderea prafului pe mobile să te asurzească,
să-ți simți sprâncenele ca pe două răni în formare
și amintirile tale să-ți pară că-ncep
de la facerea lumii.

din Sângele (1966)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *