Poemul săptămânii : Gabriela Melinescu

Gabriela Melinescu s-a născut pe 16 august 1942, la București. După absolvirea Liceului „Gheorghe Șincai” și a Institutului Pedagogic (1963), se înscrie la Facultatea de Filologie, pe care o termină patru ani mai târziu. Marcată de sinuciderea tatălui, ebenist obligat de regimul comunist (pentru care această meserie era obligatoriu legată de „orânduirea burgheză”) să lucreze ca paznic de noapte, va duce această traumă toată viața. Precoce, debutase publicistic în 1959, iar în 1965 îi apare primul volum de versuri, Ceremonie de iarnă, în prima serie din faimoasa colecție „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură în care ieșiseră deja debuturile lui Nichita Stănescu (1960), Cezar Baltag (1960), Ilie Constantin (1960), Constanța Buzea (1963), Ana Blandiana (1964), Ioan Alexandru (1964) sau Marin Sorescu (1964). Făcând parte, așadar, din primul val al generației 60, Gabriela Melinescu s-a înscris de la început în mișcarea tardomodernistă a momentului, primită cu nemăsurat entuziasm după eclipsa estetică în care literatura română fusese după 1947.

Între 1965 și 1975, Gabriela Melinescu e unul dintre protagoniștii noii lirici pe care generația sa o impune cu elanuri aurorale și lipsă de temperanță critică: volumului de debut îi urmează în doar câțiva ani Ființele abstracte (1966), Interiorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (1972), dar și o carte pentru copii și un roman (ambele apărute în 1969) – un galop fulminant care culminează cu premiul Uniunii Scriitorilor și un timpuriu volum antologic, Îngânarea lumii (1972). Este redactor la revistele „Femeia” și „Luceafărul” și trăiește o celebră și complicată poveste de dragoste cu Nichita Stănescu.


Ingenuă și febrilă, înclinată spre abstracțiuni cu vagi implicații etice, Gabriela Melinescu propune o scriitură feminină deopotrivă candidă și vitalistă în spiritul dominant al unei promoții care cucerește printr-un entuziasm molipsitor, ce nu-i poate ascunde însă înduioșătoarea naivitate estetică. Însă discursul Gabrielei Melinescu e atașant și stringent fiindcă în gesturile subiectului poetic poți presimți o furie reținută, un fel de șarjă cu răsuflarea întretăiată în căutarea identității.

După încă un volum de poezie, Împotriva celui drag (1975), și o carte de reportaje scrisă împreună cu Sânziana Pop, Gabriela Melinescu emigrează în Suedia, unde se căsătorește cu editorul de origine belgiană René Coeckelberghs (1936-1989), pe care îl cunoscuse la București. Devine cetățean suedez, iar din 1986 începe să publice în limba țării de adopție – volume de poezie, romane și jurnale omologate de establishment-ul cultural scandinav.

După căderea regimului Ceaușescu, revine periodic în România, dar va continua să trăiască în Suedia. Vechea prietenie cu Ileana Mălăncioiu se reînnoadă, iar aceasta se va îngriji de apariția primei antologii din poezia sa, Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (1993), incluzând și texte din Casa de fum (1982) și Lumină din lumină (1993). După această dată, Gabriela Melinescu nu va mai publica poezie, ci romane și cunoscutul Jurnal suedez, cinci volume apărute între 2000 și 2010, acoperind perioada 1976-2008.

E celebrată ca o importantă poetă șaizecistă, primind Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia pe vremea când acesta încă le mai era acordat și femeilor (au trecut de atunci treisprezece ani în care sexismul marilor bărbați ai literaturii române s-a dezvăluit în toată splendoarea lui)… Îi apar însă mai multe antologii care o păstrează într-o relativă actualitate: Poezii (1997), Ființele abstracte și alte poeme (2001), Puterea morților asupra celor vii (2005), Stări de suflet (2010), O sută și una de poezii (2016). Traduce din suedeză (Swedenborg, Strindberg, Birgitta Trotzig) și contribuie decisiv la apariția în Suedia a unor antologii din poezia lui Nichita Stănescu și a Ilenei Mălăncioiu.

Numărul 23

Bolnavul de la numărul 23
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Dar toți știm că va muri în curând.
Inventează cuburi de gheață gurile risipitorilor,
daruri despotice i se aduc pe rând:
o monedă cu pești, o soră frumoasă,
o maimuță clipind ca un copil,
căni aromate, un popor de stafii,
lămâi și borcane cu guri deschise febril.
Se ridică și mulțumește,
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Mîine serbări, poimâine serbări,
pumnii ca două noduri ale corpului
atârnă galbene lângă mine.
Eu vă urăsc pe toți,
din mirosul nopții curge un câine,
uitându-se lung, nemairăbdând
ieri serbări, astăzi serbări, serbări mâine.

din Interiorul legii (1968)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *