Luna

În mașină cu motorul pornit. Dimineața târzie adusese o ceață deasă ca o pânză din mătase brută, parbrizul era plin de picături. Ea întârzia să apară, ca deobicei. Sau venise el mult prea devreme. Ce rost mai avea așteptarea, nu știa nici el. Nici așa, nici altcumva. Motorul torcea ca o pisică răsfățată sau mai degrabă ca un vapor de pasageri, gata de plecare. Telefonul îi suna în buzunar, n-avea niciun chef să răspundă. I se părea totul banal și fără rost. Și totuși motorul, pisica, vaporul, mobilul, ceața, îl opreau din gândurile negre. Umezeala nu se acumula nicăieri, se strecura șireată prin crăpături fine până în adâncul pământului.

O chemase să vină la Luna, un ponton pe marginea lacului de lângă oraș. Exista în preajmă și un restaurant care se chema tot Luna, acum ceva vreme era un loc celebru, toată lumea voia la restaurantul ăla. Nu exista vreun cunoscut de-al lui să nu fi fost măcar o dată. Măcar pentru o cafea.

Bărbatul se scărpina pe obrazul neras de patru zile. Se gândise să nu se mai radă, avea senzația că renunța la ceva ce era dreptul lui. Părul îl proteja. O să-și lase barbă. Se poartă, și la cei doar treizeci de ani ai lui nu e un capăt de țară. Dacă nu o să-i placă, o s-o dea jos. O lună, un ponton, un patruped de talie mică, o crăpătură în asfaltul abia turnat în urma unei reclamații la primărie, o lamă de ras tocită, o scrisoare fără răspuns, un impuls electric, o întâlnire providențială, șase tone de fier, o batistă brodată.

Ea întârzia. Ca deobicei, a strâns el din dinți. O chema tot Luna, la fel ca pontonul, restaurantul și satelitul strălucitor din bezna cerului. El s-a aplecat spre radio și l-a dat mai tare, cânta o muzică psihedelică, apoi a deschis portiera să intre mult aer și cât mai multe particule de umezeală. În rarele lor momente de calm, el și ea se gândeau împreună la secretele unei fericiri de durată și își propuneau să arunce măștile pe care le purtau atunci când ieșeau în lume. Nici când stăteau față în față nu erau complet sinceri. Ea fabricase din fibre naturale un coș pe care îl pusese în holul de la intrarea din apartamentul lor. Acolo o să-și lase măștile și fiecare va fi atent la mișcările celuilalt ca să fie siguri că nu se păcălesc. O să facă cross-check așa cum fac însoțitorii de bord. Mai apoi vor fi senini și binevoitori. Imaginea îi făcea să râdă. Se și vedeau zâmbind cu gura până la urechi și oferindu-și unul altuia încrederea că totul e bine în timp ce avionul imaginar se zgâlțâia sau cădea în goluri de aer. Luna îl trezea în fiecare dimineață cu totul e OK.

Bărbatul s-a dat jos din mașină și s-a dus spre restaurantul de lângă ponton. Terasa lui era închisă din cauza vremii, i-ar fi plăcut să se așeze acolo. Spațiul dintre particulele ude era perfect uscat și oferea loc pentru o masă, două scaune și o umbreluță. Soarele exista undeva, nu dispăruse. Terasa plânsă putea fi în același timp și loc de vacanță și încă unul strălucitor. Depinde ce doreai.

În restaurantul Luna se strânseseră câțiva oameni veniți să-și bea cafeaua de dimineață. Barmanul tocmai se lăuda că a schimbat mașina de cafea cu una nouă, nichelată, care scotea zgomote înfundate, moi și împrăștia vapori minusculi și jucăuși. Nu cred că o să mai apară, s-a gândit el și s-a așezat crispat la o masă spre geam ca să vadă zidul de ceață. Opac și lăptos era în același timp transparent și strălucitor. Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu poftești nimic din ce e al aproapelui tău. Nu le mai știu pe toate. Să nu tai firul în patru, s-a mai gândit el. Ar fi a unsprezecea poruncă, cred că se supără nimeni dacă mai adaug ceva. Lasă totul așa cum e. A douăsprezecea poruncă. Îmi place. Bărbatul a zâmbit pentru sine punându-și bărbia în piept.

Un chelner somnoros a venit spre el și l-a întrebat dacă vrea ceva.

• O cafea, te rog, neagră, fără lapte. Sau mai bine un ceai și un sandvici cu brânză topită.

Îi plăcea să o întindă bine cu cuțitul pe care mai apoi rămâneau urme care se luau cu greu. Ei nu-i plăcea să spele vasele. Uneori, în diminețile ploioase mai clătea cănile de cafea lăsând de fiecare dată câte un inel maroniu pal pe interiorul cănii spre buză. În chiuvetă se strângeam multe vase iar ea le punea pe culori, uneori îi reușeau armonii frumoase. Luna e un nume banal.

• O aștept pe Luna, i-a zis el chelnerului care se întorsese cu o tavă imensă pe care se lăfăiau o cană de ceai și o farfurie minusculă cu un sandvici cu brânză topită.

• Așteptați-o, a zis chelnerul cu o față neutră, ce-l interesa pe el amănuntul ăsta? De mult nu a mai comandat cineva un sandvici cu brânză topită, a continuat chelnerul, un puști subțirel și cu alură de personaj din desenele animate japoneze. Treaba e că brânza asta e un fel de cauciuc topit, plin de sare, dar asta nu e treaba mea, domnule.
• Sigur că nu e treaba ta, i-a zis bărbatul neras de patru zile. Atunci când aștept pe cineva îmi place să mănânc brânză topită.

Chelnerul s-a uitat la el cu o oarecare milă. Mda, fiecare cu ale lui.

• O să se ridice ceața în curând, a zis puștiul și atunci o să vedeți ce s-a întâmplat cu pontonul nostru. A putrezit aproape de tot și patronul nu vrea să-l repare, costă mult zice el, orice construcție pe ape e scumpă. Da, dar vai de cei care vor pica în lacul tulbure și plin de chestii. Pontonul e luuuung, lung de tot. Așa l-au vrut arhitecții care au redecorat pe aici. Lung și putred. Mai doriți ceva, domnule?

Ceața nu se ridica, rămăsese tot acolo cu o încăpățânare de nedescris. Bărbatul nu știa de pontonul restaurantului, cunoștea doar pontonul numit Luna, care se afla la o oarecare distanță. Acolo trebuia să vină ea, în locul în care vara, uneori, se duceau împreună să privească apusul de soare. Nu și vara trecută, ce-i drept. Bărbatul a luat o gură de ceai. Ceai de iasomie, nu ceruse un ceai anume. Iasomia era parfumul ei preferat. Luna se parfumează cu iasomie și astronauții râd și se țin de nas, glumea el pe seama ei și o privea cum se strâmbă ca și cum s-ar fi revoltat. Valuri și valuri de ceață se năpusteau asupra lacului, nu mai văzuse așa un fenomen de multă vreme. A trecut aproape o oră de când a ajuns și nici urmă de Luna. A sunat-o la un moment dat dar telefonul era închis. De fapt fusese o înțelegere de-a lor, să mai renunțe la mobile, să comunice mai mult prin gânduri, cuvinte, zâmbete, tăceri. Acum era doar tăcere. Luna și doi bani jumate, era titlul unei cărți scrise de W. Somerset Maugham, adică tu ești Luna iar eu sunt doi bani jumate, și serile se încheiau în chicoteli. Și totuși seara trecută se certaseră rău. A fost o ceartă violentă.

O cafea bună salvează orice moment, se gândea el. I-a făcut semn chelnerului să se apropie.

• O cafea, dar să fie adevărată, a zis el cu o voce groasă pe care nu și-a recunoscut-o.
• Domnule, toate cafelele noastre sunt bune, și dacă ar fi proaste tot bune aș spune că sunt, a zâmbit puștiul. Dacă zic altceva, a șoptit el apropiindu-se de urechea bărbatului, patronul mă dă afară. Abia a luat mașina de cafea, a dat o groază de bani pe ea.

Nu să mai vină, aseară a fost prea de tot, îl năpădiseră gândurile ca niște plante încâlcite de pe fundul lacului. Îl voiau înecat. Uneori putea trece peste discuții, dar de data asta cred că nu, a fost prea mult pentru ea. Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu poftești nimic din ce e al aproapelui tău, să nu tai firul în patru, lasă totul așa cum e. Toate explicațiile au fost de prisos, ea nu scotea niciun cuvânt iar figura ei era a unei păpuși de ceară, madame Tussauds, am glumit eu, dar ea se afundase în starea cea mai neagră. Parcă se auto-dizolva în cercuri concentrice, se lăsa moale să pice în interiorul propriei ființe. Ea, o fântână cu apă limpede se transforma într-un puț fără fund.

Puștiul a venit sărind într-un picior.

• Mai durează puțin până e gata cafeaua, cred că s-a înfundat mașina cea nouă, barmanul e nervos, l-am lăsat să facă ce trebuie, zice că doar el se pricepe la reparații. Mai bine. Aș putea să deschid ușa de la terasă? Vă deranjează? Parcă iese soarele.
• Azi nu mai iese soarele.
• Așa credeți dumneavoastră pentru că sunteți supărat. Pentru ceilalți iese.
• Adică sunt doi sori, unul ascuns din cauza celor tulburați și altul la vedere pentru oamenii veseli?, s-a mirat bărbatul scărpinându-și obrazul. Barba asta de patru zile îl mânca îngrozitor. Crezi că e așa de simplu?
• Exact.
• Bine, atunci deschide ușa.

Puștiul a tras tare de încuietoarea blocată a ușii glisante și dintr-o dată în restaurant a năvălit aer rece și umed. Și-a netezit șorțul negru pe care îl purta și a tras adânc aer în piept. Apoi s-a scuturat, s-a întors spre bărbatul care îl privea absent și a cerut voie să se așeze puțin.

• Barmanul e ocupat cu mașinăria lui, nu mă vede, a zis puștiul și ochii lui albaștri s-au făcut și mai albaștri.
• Stai cât vrei, nu mă deranjează.
• Credeți în Dumnezeu?
• Ce-ți veni?
• Ceața care s-a abătut asupra noastră nu e în regulă, vrea să ne spună ceva.
• Dacă faci parte dintr-o sectă, nu ți-ai găsit mușteriul.
• A, nu, stați liniștit. E doar o impresie de-a mea. Uneori mi se întâmplă să sting becuri cu puterea minții sau să…
• Strici mașini de cafea tot cu puterea minții, s-a pus pe râs bărbatul.
• Am vrut să-l enervez pe barman, mă ia mereu peste picior, nu știu ce  câștigă cu asta.
• Te domină. Își arată mușchii. Să-ți fie clar cine e șeful.
• Poate că suferă și el…da, da, să știți că suferă rău de tot. Ceața se ridică parcă…
• Nu văd nicio schimbare.
• Mi-a făcut plăcere, a zis puștiul și s-a ridicat. Cred că acum pot să vă aduc cafeaua.

Mersul lui săltat îi aducea aminte bărbatului de tinerețe. Așa i se spunea și lui, că are un mers săltăreț ca un pinguin. Lui nu-i plăcea, mai ales când mama îl tot corecta. Când era mic avea impresia că nu îl iubește, prea îl beștelea pentru toate, niciodată nu era apreciat cum își dorea, ea îl domina ca un Cerber care păzea intrarea în infern. În infernul lui. Se simțea trădat. El voia acolo din când în când. Nu avea voie să-și cunoască propriul adânc, oricât de tulbure era. Mama îl ținea deasupra, la ape puțin adânci, să nu pățească ceva. Nu avea încredere în el. Ar fi vrut să încerce să se scufunde, ea îl ținea de guler, sus, sus, capul sus. Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu poftești nimic din ce e al aproapelui tău. Avusese și cu femeile probleme. I se părea că toate sunt la fel și îl voiau în ape limpezi iar el nu apucase încă să facă acele scufundări în mâlul său, să-i simtă mirosul de vin bun băut pe țărmul mării Libiei. Stătea prea sus, la suprafața vieții. Cu Luna a fost altcumva. Ea îl târa prin toate argilele. Iar el se lăsa cu plăcere purtat de un șuvoi nestăpânit și limpede și începea să înțeleagă cine e cu adevărat deși îi era teamă că-și pierde controlul. Doar că aseară își simțise vechea lui mască de fier lipită pe obrazul neras. A vrut să o arunce în coșul împletit de ea dar nu a fost chip. A ridicat mâna cu pumnul strâns.

Oare ce-o face puștiul cu cafeaua?, s-a gândit bărbatul. A, uite-l. Puștiul ieșise pe terasă și stătea cu fața înspre soare. Doar că soare nu exista, ceața nu se ridicase, era și mai deasă. Băiatul își răsfăța obrajii, când pe unul, când pe celălalt, ca și cum ar fi fost la plajă. La un moment dat a scos din buzunarul de la pantaloni un tub mic de cremă de plajă și și-a dat cu atenție pe nas. Barmanul bombănea în fundal în timp ce ștergea cu o cârpă curată mașina de cafea care repornise și care scotea acum zgomote tandre.

• Cafeaua dumneavoastră, domnule! s-a auzit vocea puștiului.
• De unde ai apărut!? Erai pe terasă la plajă acum câteva secunde.
• Păi nu ați zis că nu o să iasă soarele? Cum puteam să fiu la plajă? Am fost la bucătărie să mai iau niște comenzi. Și mi-am luat și porția de beșteleală de la barman…
• Poate ai vreun frate geamăn…
• Am avut. A murit acum doi ani înecat în lac.
• Îmi pare rău…, a zis bărbatul scărpinându-se și mai tare. Bărbia lui arăta acum ca o tomată răscoaptă.

Chelnerul a lăsat cafeaua pe masă, s-a întors cu spatele și a plecat cu umerii lăsați spre barmanul care îi făcea semne disperate. Bărbatul a rămas cu ochii în zarea cețoasă. Cafeaua era rece și nici nu avea un gust prea bun. Oare ce-o face Luna mea? Pe unde-o fi? Să vezi că nu mai apare niciodată. Putea și ea să ierte. Eu n-am știu niciodată să iert. Nu m-a învățat nimeni. Am învățat să mă răzbun. Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu poftești nimic din ce e al aproapelui tău, să nu tai firul în patru, lasă totul așa cum e. Nu îmi amintesc toate poruncile.

Luna a răsărit în vastul necuprins, plină și roșiatică și pe suprafața ei se vedeau umbre ale ierburilor încâlcite de pe fundul lacului.