Ultimele zile ale Occidentului dezvăluie o surprinzătoare ipostază creatoare a scriitorului Matei Vișniec, constituind un volum de proză scurtă, redactată în stilul concentrat, zvâcnit și suplu, dar plin de tensiune al genului literar. Modelat de verva și îndelungata experiență a publicistului cu redutabil condei polemic, acest stil aparte se datorează, în egală măsură, unui cortex lexical cu subtilități ce deschid întrebări neliniștitoare și aprinse dezbateri interioare. Suita de narațiuni se poate citi în multiple chei semantice, fie ca un fals tratat pentru studiul declinologiei, fie ca o fermecătoare pledoarie pentru cărți și literatură, pe fundalul căreia se întrepătrund reflecții despre libertatea ființei umane și despre felul în care cultura ar putea să salveze civilizația occidentală, cu tot ce a acumulat aceasta, de-a lungul istoriei sale, într-un imens creuzet de energii ale Binelui și ale Răului. Lectura lor atentă îl ajută pe cititor să înțeleagă ce i se întâmplă Occidentului astăzi pe fondul sosirii noilor valuri de migranți, să întrevadă posibile și temporare soluții salvatoare. Într-una din cele Cinci scrieri morale, intitulată Migrațiile, intoleranța și intolerabilul, Umberto Eco a propus distincția între termenii imigrație și migrațiune, observând că cel din urmă fenomen e greu de controlat și lasă urme adânci în cultura și ereditatea biologică din teritoriile unde se așază migranții. Primii, imigranții, pornesc în căutarea paradisului călăuziți de conștiința edenului pământesc. Migranții, în schimb, sunt asemenea căutătorilor de apă (a se citi în acest cod Parabola însetatului în căutare de apă din povestirea Omul cu șase picioare).
Povestirile alese, fabulele filosofice și confesiunile inedite ale lui Matei Vișniec dau consistența unui organism viu, funcționând după principiul vaselor comunicante prin care circulă, abia perceptibil, simbolurile fondatoare ale civilizațiilor succesive din care s-a plămădit fibra prestigioasă a Occidentului, dar și presimțirea stării de prizonierat, de captivitate a ființei umane, prinsă între limitele sale și contradicțiile societății. De la narațiunile fondatoare și până la mărturiile despre aprehensivele tatonări ale unei ipotetice extincții, civilizației occidentale i se cercetează arhitectura spirituală și straturile succesive ce fac posibile similitudinile între diferitele epoci și recuperările unor dureroase lecții ale istoriei. Se întrevăd subiecte dificile, păstrate vreme îndelungată sub consemnul tăcerii, într-o Europă care-și face tot mai des auzit strigătul de ajutor.
Cel dintâi text, Vin perșii!, evocă nașterea și devenirea unei civilizații, în rafinata manieră a fabulei redate din perspectiva posterității, a înțelegerii evenimentelor și a lanțurilor de cauzalitate ce le-au provocat – aproape invizibile uneori -, recurgând, de nevoie, la mărturiile orale. De fapt, se constituie dintr-un mix de narațiuni în doze bine cumpănite: tratate, coduri in nuce de legi, consemnări cu ecouri lirice. Amenințarea invaziei persane atârnă asupra generațiilor precum sabia lui Damokles, dar efectul e uneori neașteptat, căci trezește germenele progresului, mobilizează și catalizează energiile, deopotrivă creative și (auto)distructive. O paronimie sugestivă divulgă, sub stratul sonor al onomasticii și toponimelor, propensiunile mitologice și istorice din sudul continentului, unde civilizația elenă plămădea, în spațiul mediteranean, una dintre matricele spiritualității și gândirii Europei: satul Akrena, muntele Ogrymp, Aristrot, poetul Ofreu. Într-un răstimp al începuturilor, comunicarea pare întortocheată, polifonia risipește armonia, dezbaterile se lansează în forme incipiente și fără miez argumentativ. Atitudinile contrastante izvorăsc din impulsuri personale, în lipsa oricăror interogații sau dileme, căci nimeni nu-și pune justa întrebare: Cine sunt perșii? Tot astfel, după mii de ani, Occidentul se interoghează tardiv cu privire la cine sunt migranții… Totul preia o semantică a gesturilor fondatoare, începând cu un ,,moment decizional fondator” (p. 12), când se declară starea de război, iar înarmarea se justifică printr-o suită de legende și epopei despre barbaria perșilor. Noua societate creată e obligată să adopte spiritul disciplinei, dar alunecă în extrema opusă, a exceselor de tot felul. Ieșirea din starea euforică, din hedonismul endemic și intrarea sub incidența legii se consfințește printr-un decalog ce conferă concretețe perșilor, conturează profilul adversarului, al inamicului invizibil. Războiul civil e una din consecințele delirului, ale iluziei demiurgice, invocat printr-o logică a istoriei ca fundament al războiului. Recursul la argument se exersează cu dificultate, atunci când se pun primele întrebări: ,,Și dacă perșii nici nu există?” (p. 25). E semnul unei maturizări reflexive, într-un timp al tuturor paradoxurilor posibile, când gândirea explorează noi teritorii: ,,Ca să-i învingem pe perși trebuie să-i impresionăm și prin civilizația noastră…” (p. 19, s.a). Un întreg tratat despre dezumanizare se scrie în această perioadă tulbure, intitulat ,,Omul în fața bestiei adormite din adâncul său” (p. 32). Spirit camusian, Matei Vișniec descoperă pandantul bestiei în molima pustiitoare, în răul dezlănțuit și potopitor. O vom regăsi, sub o altă formă, în povestirea Obsesia-limită. Trezirea conștiințelor în fața unei oglinzi răsturnate, adânc scrutătoare a sufletelor, aduce cu sine revelația tragediei colective: ,,Nu vă dați seama, iubiți peloponikosieni, că de fapt noi suntem perșii?” (p. 47)
O nouă fabulă filosofică, Buricul lumii, cercetează o lume insulară, pe deplin izolată în centrul vital al universului. Umanitatea rămâne însă prizonieră a muntelui, a cutumelor și riturilor de trecere izvorâte din practicile ancestrale, în eternitatea spațiilor sacre și sacralizante. Ascensiunea ritualică a acestui omphalos de către Ariihau, sacerdot și mistagog al comunității cu rădăcini arhaice, ar trebui să-i deschidă căile cunoașterii, să acceadă la aflarea unor adevăruri esențiale despre civilizațiile aflate dincolo de imensitatea apelor. Înțeleptul percepe vizual și olfactiv semnele aduse de ocean. Într-o simbioză a simțurilor, lumea se adulmecă, prezența homerică a apelor fascinează, fluidul primordial se contrage în subconștient, devenind una cu ființele ce populează insula. Oceanul aduce semne din arhipelaguri îndepărtate, enigmatice, neexplorate. Localnicii înving singurătatea și starea vegetativă prin decuparea statuilor uriașe din corpul muntelui, tot atâtea alter ego-uri ale divinității. Asemenea megaliților din Insula Paștelui, acestea dau un sens vieții lor, printr-o discretă alegorie a dialogului cu divinitatea. Consumul propriilor resurse vitale ascunde pericolul extincției acestei civilizații nesăbuite. Se întrevede, în substrat, modelul condiției umane, amplificat la nivelul colectivității. Ne întrebăm dacă astăzi lumea occidentală nu s-a retras cumva pe asemenea insule simbolice. Ca un blestem continuu, resimte deopotrivă singurătatea și lucida apăsare a pericolului.
Istorisire despre prăbușirea unei regiuni prospere, unde meșteșugul se transformase într-o veritabilă industrie locală, Raport despre utilizarea excesivă a dantelelor constituie și o meditație despre pierderea măsurii și a lucidității, despre degringolada valorilor. Spiritul dantelei percutează totul, de la vestimentația căreia îi oferă modele de grație feminină, până la evenimente majore și instituții. Devine mai mult decât o modă ori un simplu capriciu insensibil în fața prețiozității desuete și a exceselor ridicole. Nebunia colectivă, defel străină de inventivitatea nemărginită a doamnelor din provincia Pezoblanco generează o intensă perioadă artistică și economică asemănătoare cu cea din epoca în care bulbii de lalea țineau capul de afiș al bursei din Olanda: ,,un fel de metamorfozare a orașului într-un imens monstru care secretă dantelă prin toate orificiile” (p. 82) devorează orașul, sufocă arhitectura, deformează caracterele sub greutatea broderiilor. Cauzele sângeroasei confruntări sunt descoperite post factum de un raportor acribic și scormonitor, de altfel, naratorul povestirii, care conchide: ,,Uneori Binele și Răul se află față în față, dar refuză să se lupte între ei.” (p. 88)
În vasta rețea narativă a cărții, povestirea eponimă Ultimele zile ale Occidentului și narațiunea în notă fantastică – în sensul conferit de Tzvetan Todorov conceptului de fantastic – Tunelul Timpului reprezintă două nuclee tulburătoare prin consistența lor ideatică. Prima ridică problema declinului, despre felul ,,cum să ne acceptăm sfârșitul într-un mod demn”. (p. 95) Cea de-a doua impresionează prin frumusețea sa stilistică, prin decupajul imaginilor în care omul, aflat în fața morții, se confruntă cu eternitatea. Greu de spus dacă aceasta e imaginea paradisului borgesian sau a purgatoriului dantesc. Pentru fiecare cititor reverberațiile vor fi altele, iar ei înșiși se vor afla acolo, cu ochi fascinați, captivi în labirintul acestui volum ce valorează cât o întreagă bibliotecă. În Ultimele zile…, descoperim un alter ego al autorului, Mathieu, căruia i se propune elaborarea unui curs de declinologie. Occidentul ar fi, de fapt, asemenea unei insule care se scufundă sub greutatea migrațiilor recente. Obsesia se contrage într-o interogație tăioasă: va deveni omul alb minoritar în lumea sa de mâine? Apare ideea că înlocuirea se va face în interiorul aceleiași civilizații, însă nu anihilare a celei anterioare. Chiar dacă o imită perfect pe prima, noua structură va fi cu totul altceva, fiindcă există substraturi culturale greu de disimulat.
Tunelul Timpului, sub aparența unei narațiuni fantastice inspirate de imaginarul eliadesc, ne pune la încercare, jalonând între granițele volatile dintre utopie și distopie. Adam Zamoyski, fost refugiat politic polonez, imigrant la vremea sa, vizitează, din motive personale, Biblioteca Națională a Franței. Câteva amintiri despre Occident ale imigrantului de altădată hașurează prezentul supus schimbării. Spațiul idealizat și adulat a devenit o imensă mașinărie monstruoasă. Adam contemplă construcția gigantică (adesea formele sunt monumentale în acest volum), realizată ca o piramidă răsturnată, fără a intui măcar simbolul sepulcral ascuns. Există și semne ezoterice, ale căror sensuri însă îi scapă: esplanada așezată la o răscruce de vânturi, cele patru turnuri, grădina secretă în interior – cale de intrare într-o altă dimensiune a existenței. Nostalgia paradisului îi frământă ființa: ,,Și nu este cultura, de fapt, un paradis mental pe care și-l construiește la nesfârșit omul?” (p. 108) Drumul spre armonia edenică trece prin virtuțile culturii și tentațiile cunoașterii, căci nici paradisul ab ovo nu a fost ocolit de seducția noutății. Alege Turnul Timpului, ca orice inițiat într-ale lecturii, timorat adesea de obsesia timpului restrictiv atunci când voluptatea îi invadează simțurile. Camera de de-bacterizare e percepută ca un spațiu de trecere, purgatoriul prelungirii clipei în eternitate. Un alt personaj interesant, descins de pe platoul emisiunilor culturale televizate (evident, tot o ficțiune, dar cu posibile ilustrări reale), este Eléonore de Fontenay ține un curs ,,despre pulsiunile distructive și autodistructive ale Occidentului” (p. 117). Iar aluziile pot continua prin cărțile și autorii evocați: Michel Onfray (nu întâmplător deschide seria), Alain Finkielkraut, Pascal Bruckner, Oswald Spengler, Alain Besançon, Jacques Lacan, Emil Cioran, Francis Fukuyama, Albert Camus, Hannah Arendt și mulți alții, într-o interminabilă înșiruire de filosofi, sociologi, istorici, scriitori contemporani. De fapt, sunt chiar cărțile lui preferate, iubite, paradisul mental din care se desprinde evantaiul labirintic al drumului fără întoarcere, într-un mormânt-piramidă, prin rețeaua de tuneluri pe care le sapă printre cărți, asemenea unui ,,vierme într-un fruct gustos” (p. 124) – însuși fructul cunoașterii. Străbate literaturile, epocile culturale, își retrăiește viața și experiențele de cititor. Descoperă puncte de fugă – iluzorii – în această vastă rețea creată chiar de mintea lui, puncte de întâlnire a destinelor. Fiecare încearcă să evadeze în felul său, iar aici utopia se încheie, metamorfozându-se în altceva, în opusul ei și într-o notă ușor terifiantă. Raportul purgatorial din epilog divulgă experimentul transcendent: puși sub microscop asemenea viețuitoarelor din grădină, li se investighează combustia ideilor în creier, mecanismele declanșate în actul lecturii, felul cum se asigură transferul de idei sau cel lingvistic spre imagini.
Următoarele două narațiuni circumscriu situații-limită ori obsesii-limită. În Vizită la Statuia libertății regăsim o prelungire a personajului Karl din America lui Kafka, deoarece acest scriitor i-a relevat lui Matei Vișniec ,,dilemele și contradicțiile ființei umane, prizonieră mai întotdeauna a dilemelor și contradicțiilor societății” (p. 170). Tatonează absurdul, limitele omenești (fizice și materiale) puse la grea încercare în drumul inițiatic spre Insula Libertății, visul oricărui imigrant debarcat pe Ellis Island: ,,În țara asta, Karl, adevărul este ceea ce văd majoritatea oamenilor.” (p. 194) Din nou se strecoară cadre ale condiției imigrantului din secolul trecut, în oglindă cu cele ale migrantului de azi: fluxul uman, lentoarea neverosimilă a mișcării, așteptarea, pendularea între realitate și oniric, foamea, senzația de pierdere în mulțimea pestriță cucerită de extaz în fața simbolului fondator al libertății și democrației. Ceva anume ne determină să revenim la unele povestiri anterioare. Senzația unui prizonierat continuu, la fel ca în Turnul Timpului, ori ascensiunea pe o scară în spirală, tot așa cum Ariihau și ucenicii săi escaladau Muntele Sacru în Buricul lumii. Cât de asemănătoare sunt civilizațiile, în esența și simplitatea lor, în ciuda miilor de ani care le despart! Aceleași puncte de creștere, aceiași germeni ai mistuirii finale.
Cum pătrunde în corp drogul lecturii, cum invadează ficțiunea teritoriile palpabile ale realității, cum devine ea însăși o substanță senzorială, emoțională, atacând sistemul psiho-somatic al cititorului? La aceste întrebări încearcă să răspundă Obsesia-limită, o antipoetică sui generis: ,,Cărțile au fost întotdeauna periculoase pentru om și nu vom ști niciodată câte victime au făcut printre cititori. Puține statistici există în acest sens. Și în nici un caz nu li se poate atribui scriitorilor sau artiștilor responsabilitatea juridică (și nici măcar morală) pentru curmarea unor vieți.” (pp. 200-201) Nu se actualizează doar cazurile tragice de bovarism, ci și execuțiile ori suplicierea extremă a victimelor Inchiziției pe fondul lecturii unor versete biblice. Semantica ascunsă a unor cuvinte sau expresii poate ataca fibra afectivă a omului, încrederea în sine, infuzează complexe. Se prefigurează nouă știință, apneologia culturală, despre reacțiile post-lectură, un fel de sindrom Stendhal, dar mult mai incisiv prin diversitatea formelor de manifestare, inclusiv a emoțiilor negative, cu recul autodistructiv. Naratorul însuși avertizează că nu este o nuvelă, cu un virus cu perioade diferite de incubație de la cititor la cititor, precum iedera din Cântec de leagăn de Chuck Palahniuk: ,,Nuvelă carnivoră, nuvelă infecțioasă, nuvelă destabilizatoare, nuvelă periculoasă pentru om și societate, nuvelă subliminală, expresie ultimă a unei societăți a spectacolului, a consumului excesiv, a căutării senzațiilor tari, a demolării tuturor limitelor.” (p. 208, s.a.) Efectul e întotdeauna precis, stimulând ,,acest bestiar intern din subconștientul cititorului” (p. 210). Toate fantasmele, obsesiile și racursiurile monstruoase ale imaginilor capătă materialitate în acest joc al descoperirii propriilor limite, un joc de-a Viața și de-a Moartea, căci ce altceva poate fi literatura decât o viață completă, de la început până la sfârșit…
Pubele pentru toți, parabolă despre perspectiva actuală asupra Occidentului, aduce în prim-plan personaje descinse din teatrul ionescian, domnul și doamna Smith, într-o societate care funcționează după principiile unui ceasornic elvețian, fără libertăți, capricii ori divagații. Oameni cu tipicuri imuabile, dotați cu o viguroasă conștiință civică, constată cu stupoare cum conformismul și confortul familial sunt tulburate de imprevizibil. Pubela, obsesia societății de consum, devine o problemă de maximă importanță. Zidul despărțitor dintre cei ce-și protejează proprietatea privată și noii veniți provoacă atitudini diferite din partea soților: el ar menține segregarea, ea manifestă o atitudine umanitară. Soluții definitive nu există. Se conturează ideea unui ,,laborator uman” (p. 234), expresie reluată în povestirea ulterioară, Omul cu șase picioare.
În acest din urmă text al părții ficționale se creează o puternică impresie de déjà vu, la reîntâlnirea cu două personaje regăsite și în teatrul lui Matei Vișniec: Președintele din Migraaaanți și consilierul său. De data aceasta, aflați la o altă vârstă politică, mai matură, cei doi redecorează culisele politicii cu noi detalii, lumini, efecte. Dezbaterea s-a transformat de mult într-un spectacol vizual, parte a teatrului politic actual, într-un produs destinat devoratorilor – și celor dependenți – de emisiuni televizate. În volumul amintit mai sus, Umberto Eco notează că ,,Presa a politizat excesiv spectacolul.” (Umberto Eco, Cinci scrieri morale. București: Humanitas, 1997, p. 65) Astfel, în pregătirea unui eveniment politico-mediatic, atenția se îndreaptă spre scenografia platoului, ale cărui forme și unghiuri trebuie să coincidă ideilor, dar și spre poziția corpului, vestimentație, spre cravata purtătoare a unui mesaj falic, spre tăcerile umplute cu sens, fie el și mimat. Se pun în valoare jocul psihologic, tehnicile de autocontrol, arta eschivei, dublul limbaj, strategiile disimulării. Cuvintele nu sunt inocente, ele pot provoca angoase identitare. Post-adevăr, post-limbajul articulat nu sunt altceva decât pretexte pentru ascunderea gândurilor sub învelișul cuvintelor. Miezul lor se diluează până la banalizarea totală, până la pulverizarea în structuri ce nu mai comunică nimic, iar substanța amorfă rezultată se condensează apoi într-o tăcere penitentă. Problemele dezbătute, identitatea și migrațiunea, propuse de spectatorii înșiși, repun în scenă acuta problematică pe eșafodajul căreia se construiește întregul volum. Se dezvoltă conceptul de identitate evolutivă, în continuă transformare. În egală măsură, Occidentul nu piere, ci evoluează, se află într-o continuă devenire din pricina deschiderii sale nestăvilite. Se profilează însă, în viitor, un monstru mai periculos decât corectitudinea politică, omul cu șase picioare, omul cu identități multiple, precum contracandidata Președintelui, ce-și asumă o pluralitate de structuri identitare din spațiul european.
Confesiunile lui Matei Vișniec, incluse în cea de-a doua parte a volumului, intitulată Cum am descoperit Occidentul, sunt, în mare parte, evocări de la porțile paradisului și reflecții morale asupra unor evenimente ce au marcat istoria recentă a Europei. Într-o notă cald-subiectivă, autorul își amintește de propriile-i experiențe fondatoare, de felul cum, descoperind lumea din jur, a intuit că, dincolo de limitele spațiale, de expresie și de gândire impuse de vechiul regim politic din România, există mult mai mult. Evreii din Rădăuți constituie prima intuiție – încă difuză -, a unei lumi aflate sub pecetea tainei și sub imperativul tăcerii: ,,În primii ani ai copilăriei i-am cunoscut pe evrei oarecum sub semnul tăcerii… Sau mai bine spus sub semnul unor multiple tăceri și al unor informații rare.” (p. 283, s.a.) Memoria funcționează cu maximă acuratețe, reconstituind fără greș modul de viață tradițional, chipurile celor din trecut, deplina acceptare a alterității într-o regiune multietnică: ,,Evoc acum, la vîrsta de 62 de ani, impresii și emoții trăite cu jumătate de secol în urmă, cînd orașul Rădăuți a fost primul meu univers, cu oamenii săi, cu ritualurile sale, cu misterele sale.” (p. 290, s.a.) Ecourile Occidentului se fac auzite odată cu plecarea etnicilor germani și, de fiecare dată, sunt asociate cu sunetele melodioase ale paradisului. Se desprind câteva repere, puncte emblematice pe harta spirituală a celui ce a trăit experiențe unice în preajma lor: Baia evreiască, sinagoga, limba idiș, cimitirul evreiesc, gara. Istoria tragică a unora din aceste locuri e descoperită pe calea cărților, despre care autorul afirmă că au avut un rol esențial în formarea sa și a principiilor sale de viață. Informațiile despre Holocaust, despre lagărele de exterminare naziste, despre pogromurile din anii dictaturii antonesciene îi mutilează încrederea în autoritatea morală a bătrânei Europe, reiterând una din marile teme esențiale ale operei sale: ,,Cum se transformă omul obișnuit într-un monstru?” (p. 308)
Miorița cea de toate zilele reia mitul Occidentului, de data aceasta devenit posibil pe calea undelor scurte. Radioul marca Miorița din casa familială deschidea o poartă spre libertatea visată prin posturile cele mai ascultate: Europa Liberă, Vocea Americii, Radio France Internationale, BBC, Deutsche Welle. Plecarea de pe tărâmul socialismului devenise o himeră pentru toți cei ce tentau teritoriile Vestului, ca imigranți, refugiați sau azilanți politici. Matei Vișniec sintetizează în această amintire ceea ce reprezenta pe atunci Occidentul: ,,Mai tîrziu am descoperit că de fapt toată lumea visa la el, Occidentul era o fantasmă comună, direcția în care priveam cu toții, locul de unde ar fi trebuit să ne vină libertatea și unde, dacă reușeai să ajungi, nu mai trebuia să minți.” (p. 314, s.a.) Există oameni care l-au pus în contact cu Occidentul cu mult înaintea plecării din țară, precum straniul domn Paul Zimbran. Regăsim însă și portretul meticulos construit al dramaturgului Radu Dumitru, omul ,,care mi-a deschis porțile Occidentului” (p. 330), un veritabil personaj de roman biografic. Incitanta aventură, rod al hazardului și al unui destin fericit, este istorisită în O partidă de table cu Radu Dumitru, a cărei frumusețe e păcat să fie alterată prin rigoarea unei analize critice.
Care să fie, oare, Secretul lui Don Quijote? Odată ajunși la capătul lecturii, descoperim că adevărata călătorie e abia la început, iar confesiunea se topește treptat în ficțiunea marelui roman al lui Cervantes, ce anunța începuturile modernității literare și momentul în care literatura a dobândit conștiință de sine însăși și o anumită autonomie în raport cu realitatea. Punctele geografice se schimbă și ne regăsim din nou în inima Occidentului, pe urmele unui fascinant personaj literar. Totul e ușor diferit în aceste locuri, unde o seamă de culturi și religii au găsit forme de dialog, creând edificii simbiotice. Un adevărat jurnal de idei și de lectură se înfiripă printre toponime cu sonorități spaniole, ca o desfășurare la scară universală a aventurilor Ingeniosului Hidalgo de la Mancha. De notat că nu Cervantes este ghidul pelerinajului emoțional, ci personajul său emblematic: ,,Don Quijote este, pentru mine, o metaforă a Occidentului, a ceea ce a reprezentat Occidentul în istoria omenirii.” (p. 362)
Umanitatea se exprimă în diverse moduri. Priviți cu atenție frumoasa gravură de pe coperta cărții, realizată de Joèla Vișniec, și le veți descoperi în subtila alegorie a ființei-amfibie așezată la masa tăcerii. Astăzi, mai mult ca oricând, doar arta, literatura, marea cultură în general, ar mai putea salva Occidentul de la o radicală transformare a arhitecturii sale spirituale.
Matei Vișniec, Ultimele zile ale Occidentului. Iași: Polirom, 2018, p. 363
