-ZENO GOZO

Cultivând o faptă, câștigi un obicei

Cultivând un obicei, câștigi un caracter

Cultivând un caracter, îmbunătățești un destin

Proverb chinezesc

Formele actuale ale pierderii timpului sunt strict necesare și absolut benefice, în condițiile amenințării, pe cât de cronice pe atât de acute, a angoasei ubicue ce caută să atace sau măcar să aducă atingeri structurilor previzibil-stereotipale ale existenței umane. Orice moment de timp nepierdut lasă loc unui timp pe cât de gol pe atât de plin de vidul aneantizant, ce în terminologie buddhistă se cheamă nirvana. Dat fiind că, de mici copii, suntem educați să ne fixăm atenția ba pe una ba pe alta, se crează seturi autonome de reflexe condiționate și mai ales condiționante. Atare atenție, respectiv conștiență, trăiește din salturile sau baleierile pe care le efectuează în permanență de la un item la altul fără a băga de seamă că între itemi există hiatusuri sau goluri ce reprezintă în fapt sursa universală a păcii interioare. Această pace (nirvana) are, privită dinspre inconștient înspre conștient, două aspecte:

1) dacă este primită cu larghețe de o conștiință pregătită pentru reculegere, interiorizare și liniște interioară, atunci aspectul ei este unul pozitiv;

2) dacă însă conștientul nu este pregătit pentru receptarea liniștii și păcii atunci acestea se transformă, brusc și pe neașteptate, în ceva angoasant sau măcar neliniștitor, de speriat și totalmente respingător, care nu poate fi suportat. Drept consecință se caută – atare conștiință nepregătită trebuie să caute și să găsească – cu disperare și consecvență, cele mai trăznite modalități de petrecere a timpului mult prea liber, prin care se reușește eludarea angoasei.

Dacă ar fi să dăm sfaturi unui proaspăt psiholog, cu ambiții ce țintesc indubitabil spre nobila profesie a psihoterapeutului, atunci, cu toate că, precum se știe din timpuri imemoriale, sfaturile nu au folosit, nu folosesc și nu vor folosi niciodată la nimic nimănui, am spune că, pentru a se apropia de viața clientului din fața sa, el ar trebui să pună, direct sau indirect, voalat sau pe față, și niscaiva întrebări ce revelează însăși detaliile existenței umane cotidiene în și prin momentele cele mai concrete ale acesteia (același lucru este desigur valabil cam în orice întâlnire interumană unde cunoașterea celuilalt are o oarecare importanță). Căci viața propriu-zisă a omului și trăirile necondiționate ale acesteia se regăsesc îndeobște separate dacă nu chiar scindate de lumea proiecțiilor și expectanțelor excentrice din capul său plin de idealuri și idealizări, crezuri eroice extravagante ori încrederi, îndeobște exagerate, în propriile puteri sau în lipsa acestora care, toate la un loc sau separat, dimpreună cu fel de fel de aiureli sau abureli ce ne pot trece prin minte și pe care, culmea, le luăm foarte în serios, ba mai mult chiar, ne identitficăm cu ele; toate acestea sunt, la urma urmelor, mai mult sau mai puțin irelevante, absolut superflue și perfect inutile căci nu revelează decât discursuri ideatice ce travestesc, cu zdrențe verbale ieftine de indubitabilă origine stereotipală, colorate strident extravertit sau irizate histrionic, la care se adaugă dozate emoționalități deșarte, întotdeauna partinice și jalnice, sentimente ratate ori avortate pe parcursul facerilor imprecise, pulsiuni puternice, dar bezmetice venite direct din negurile filogenezei, instincte viscerale de cele mai multe ori atavice, frustrări nuanțat corozive grefate pe insatisfacții cronicizate dinspre fondul abisal al acrelilor, disperărilor sau impotențelor destinale cuplate fervent cu îmbufnări anodine, pline de amarul inevitabilelor deraieri existențiale de manifestă factură infantil-adolescentină, ce se văd asezonate de inconturnabilele comparații cu cei sau cele care nu sunt cum ar trebui să fie (doar pentru că sunt diferiți). De mici, se pare că am învățat o lecție de viață ce prin repetată aplicare devine reflex comportamental la vârstă adultă: vorbind despre noi înșine ne putem mai întotdeauna „scoate” basma curată (albită impecabil de clorul verbozităților autojustificative reiterate ori de câte ori este nevoie). Copilul vede cum adulții din jurul său, în speță proprii părinți sau ceilalți, se pot ascunde duplicitar după cuvintele și poveștile pe care le spun cu atâta degajare ipocrită despre ei înșiși și despre marile lor realizări sau împliniri capitale ale unei vieți eroice plină cu cele mai mari, mai grele și mai inextricabile probleme. La fel, același copil are repetate ocazii de a observa cum câte un adult se pune, ca prin farmec, în centrul atenției pe care o monopolizează cu rară măiestrie etalând nereușite, probleme permanente ce împovărează o viață grea, plină de griji, neîmpliniri, regrete, suferințe sau boli descrise cu diagnostic, doctori, vizite pe la spitale și cele mai diverse ori anodine amănunte fiziologice. Toate aceste puneri în scenă ale succeselor și victoriilor sau dimpotrivă ale eșecurilor, bolilor și rateurilor personale duc cu gândul la acele bâlciuri de altădată unde cel care urca pe scenă trebuia să acapareze din primul minut atenția publicului spectator obligat la postura de gură-cască. Sunt și acestea moduri de (pe)trecere a timpului, pe lângă socializări de conveniență cuplate armonios cu psihologii ce se cer compensate sau mângâiate așa „din vorbă-n vorbă”. Adevărul însă, este că omul respectiv, odată ajuns pe panta tentantă și deosebit de alunecoasă a autoprezentării și autoevidențierii, vorbește din suflet și dacă o privire psihologică ar sta să se uite atent la cele exprimate solipsist în solilocviul imediat și puțin mai încolo, ea ar putea contura, măcar grosso modo, profilul preocupărilor acelui cetățean planetar. Acesta, prin tot ceea ce exprimă, se exprimă și se prezintă pe sine așa cum este, fără prea multe farduri sau operații estetice decât dacă e neapărat nevoie pentru a contura mai bine povestea sau a evidenția meritele sufletului său însetat de atenție, empatie și eventual de compasiune într-o insațiabilă nevoie de apartenență și securitate à la Maslow.

Sugeram că este important pentru psihoterapeut, psiholog sau orice om cu scaun la cap, să afle date concrete despre cum funcționează un individ și familia acestuia, respectiv care sunt mecanismele intime utilizate zi de zi în modurile de operare permanente, habituale și îndeobște repetitive: cum se cheltuie și pe ce se cheltuiesc banii sau cine spală vasele, cine duce gunoiul ori cum se petrec weekend-urile, de exemplu. Căci viața asta umană, atât de mare și de importantă, se constituie, de fapt, din trezitul zilnic, din căscat, întins și băutul cafelei, din spălat pe față și dinți sau nu, din văzut ce e nou pe net sau nu, din micul dejun și spălatul rufelor, din dusul gunoiului și aspiratul prin casă, din poftă bună și mulțumesc sau mâncat cu furculița și cuțitul ori dimpotrivă cu mâinile și pleoscăind ca vikingii din filmele hollywoodiene ieftine, din bună dispoziție și armonie, muncă intensă și înțelegere sau dimpotrivă din blesteme asortate, reproșuri la foc automat, înjurături aspru condimentate, dorințe de răzbunare viscerale sau adânci ranchiune, imposibil de iertat, sau de trecut cu vederea, ce colorează neostoit atmosfere mai mult sau mai puțin infernale.

Dar mai este important și ce se face cu timpul: ce fac oamenii cu viața lor și mai ales cu durata acesteia? Vorbesc? Petrec? Televizează? Citesc? Muncesc? Râd, plâng sau se plâng? Căci unii merg, în timpul lor liber, la grădina botanică, iar alții, în același timp, beau bere pe terasă (obligatoriu cu prietenii, dacă e să dăm crezare reclamelor cu munți și cerbi și gust puternic și amărui); unii merg să se cultive pe la muzee, alții o fac prin shopping-ul din mall; unii citesc în limbi străine sau studiază un nou domeniu în timp ce alții se ceartă zilnic așa ca past time practicat practic continuu și neîntrerupt, la modul atât cronic cât și acut, în funcție de alcoolemia, furia sau frustrarea momentului; unii se plimbă în natură în timp ce alții gonesc cu bolizi pentru a face accidente teribile și pentru a fabrica știri bombă sau a facilita intervențiile salvatoare de alte vieți realizate de helicopterul roșu. Toate aceste activități, pe lângă multe altele pe care nu le mai enumerăm aici, dar al căror șir l-ar putea oricine continua, sunt ceea ce desenează, sau măcar decupează, profilul unor indivizi, definiți, formați, formatați, forjați și forțați în tipare atitudinale și comportamentale specifice credințelor, obiceiurilor și educației lor; aceste tipare sau forme comportamental-atitudinale dau caracteristicile a ceea ce se cheamă personalitate sau măcar individualitatea aparentă a omului, chenarul care-l definește și după care nu numai că îl recunoaștem ca fiind cineva anume, dar și cel după care el se recunoaște ca fiind aparte, specific și mai ales unic și irepetabil (măcar până la proba contrară).

Căci omul nu este așa o ființare absolută, ci, pe acest pământ, el mai este și o ființă care se conturează prin ceea ce face, execută sau înfăptuiește. Individul uman nu poate fi despărțit de acțiunile sale și cu atât mai puțin de rezultatul ori consecințele acestora, indiferent că le spunem karma, destin sau ceea ce-și face omul cu mâna lui… Realitatea în care trăim se constituie, de fapt și în cea mai mare parte, din tot ceea ce facem și mult mai puțin sau măcar mai superficial, din ceea ce spunem (verba volant…, cum o știau și străbunii noștri cu mult înainte de vremurile acestea mult-prea-cuvântătoare și dezinhibat-exhibiționiste). Definit de viața sa – vizavi de care practic nu există decât cel mult o scăpare care, la urma urmelor, face parte tot din viața individului –, de realizările sale sau de lipsa acestora, omul din fața noastră, în afară de pura lui existență, se mai evidențiază și printr-o esență: el este ceva anume, definit nu numai de ceea ce este, ci și de ceea ce face cu sau din ceea ce este (dacă e să ne reamintim aici de o remarcabilă remarcă sartriană). Vorbim desigur despre vectori, intenționalitate, direcție clar orientată și asumată sau dimpotrivă, de împrăștierea browniană a vieții, de prezența unor repere etice clar și precis definite ori de degringolada demesurizării venită dinspre cel mai pur bun plac al satisfacțiilor exclusiv personale sau al micilor pofte, chefuri, dispoziții ori indispoziții de moment; tablouri de factură renascentistă cu compoziții piramidale solide și atent studiate încadrate în perspective liniare clare, pe de o parte sau dimpotrivă, haosul unor momentane descărcări gen painting action à la Pollock, diverse expresionisme abstracte de natură strict viscerală ori minunatele și atât de înduioșătoarele tablouri ale pictorilor naivi, pe de altă parte. Variante și variante care duc la aceeași întrebare a petrecerii timpului, unde acesta poate fi cu desăvârșire pierdut sau căutat și regăsit după caz.

La Luvru. Să îi luăm, ca exemplu ilustrativ al discuției noastre referitoare la petrecerea timpului, pe toți cei care, odată ajunși în Paris trebuie să meargă la Luvru (mai puțin cei care merg în Franța doar pentru Disneyland-ul copiilor sau copilăriei lor). Nesfârșita mulțime de oameni, respectiv toți cei ce se plimbă pe culoarele interminabile ale marelui muzeu parizian, poate fi comparată sau asemănată cu tablourile de pe pereți și scenele înfățișate de acestea: o panoplie de întâmplări și caractere plus cele mai diverse profiluri psihologice, felurite peisaje dimpreună cu flora și cu fauna respectivă, naturi moarte, naturale sau umane, alături de compoziții echilibrate sau fortuite, mișcătoare scene de gen alături de înscenări ce evocă un trecut, mai mult sau mai puțin eroic, ce se învecinează cu ușuratice, dar tandre afișări erotice. Referitor la multe din aceste aspecte și fasoane te și poți întreba: ce caută toți și toate acolo în galeriile venerabile ale muzeului? Pure prezențe, deșertate de autocarele parcate pe strada de vizavi, lăsate de izbeliște în candoarea lor culturală lipsită în genere, dar la modul cel mai cronic cu putință, de cunoaștere, rafinare a gustului sau vreo apetență specială ori specializată, o majoritate ce se scurge de la o sală la alta, călăuzită la modul gregar de ghizi plătiți dinainte și probabil pe credit (ca de altfel și autocarul, camera hotelului de 3 stele și tot restul). Privind la panorama tablourilor pictate, dar și a celor umane ce se perindă prin fața lor te și întrebi: ce caută aici acești oameni ce n-au ce căuta aici? Și apoi, după o clipă de reflecție, ce ar putea aprofunda atare abordare, te întrebi, poate la pasul doi sau trei al demersului interogativ, cum își petrec oare acești oameni timpul lor acolo, la ei acasă? Adică cum și-ar putea ei petrece timpul și trece viețile dacă se lasă convinși, atât de ușor și cu totul împotriva gusturilor sau apetențelor omului prin excelență a-cultural, să accepte această plicticoasă preumblare printr-un muzeu și printr-o cultură care trece pe lângă ei? Respectiv cum lucrează, iubesc (copii, soți, părinți sau socrii), mănâncă, cheltuie, chelfăie sau chefuiesc? Și apoi, cum vorbesc unii cu alții sau ce muzică ascultă sau ce cărți citesc, dacă citesc cumva, sau în ce fel de entitate superioară cred sau ce valori au ori care sunt reperele lor etice, eventual cele deontologice? Întrebări cu sens și posibilă pertinență sau total deplasate și lipsite de orice relevanță. Căci toate aceste autoexpuneri ori autoexprimări sunt predeterminate de nivelul cultural, de „tabloul” sau „peisajul” mental al omului. Cu alte cuvinte, el va mânca într-un anume fel, la fel cum va gusta și o operă de artă sau va lucra la fabrică, pe șantier sau în cubicle. De asemenea, va face dragoste într-un anume mod, mai mult sau mai puțin idiosincrazic predeterminat și el de reperele sale culturale sau de lipsa acestora și la fel își va iubi copiii sau se va ocupa de educația și creșterea acestora. Căci cine spune că oamenii sunt congruenți cu ceea ce vorbesc despre sine și valoarea lor intrinsecă ori extrinsecă, se dovedește a fi mult prea optimist și măcar în parte deplasat în ce privește natura umană și masivele repere structurale îndeobște inconștiente ale funcționării acesteia.

Întrebarea despre petrecerea timpului și umplerea duratei vieții întoarce problematica omului și a umanului dinspre vorbărie, proiecții, expectanțe sau aspirațiile cele mai nobile, dezinteresate și pline de cel mai înalt umanism ori cele mai bune intenții, la micile probleme ale traiului zilnic și modul în care sunt ele abordate sau îndeplinite, evitate sau ocolite. Vrem să eludăm desigur capcana discursivului abstract al vorbăriei, pentru a ne apleca asupra concreteții nemijlocite a vieții cu micile ei amănunte, trivialități o mie alături de plictisitoare și repetitive banalități. Cu alte cuvinte, vrem să trecem sau mai bine zis să facem saltul de la „cum ar trebui să fiu” sau „cum aș vrea să fiu” la mult mai evidentul și factualul „cum sunt”, respectiv „cine sunt și de ce sunt în stare”. Nu vrem, dacă ar fi să sfătuim un viitor psihoterapeut, să dezbatem Natura Umană dimpreună cu Problemele Abisale ale Psihologiei Omului și nici să aflăm Legitățile Ultime ale Funcționării Psihismului, Emoționalității, Motivației sau Creativității. Atare discurs, propagat cu stringentă și monovalentă accentuare prin orice facultate de profil uman sau umanist, nu face decât să îngrădească mai întâi și să deraieze mai apoi, spiritul studiosului de la adevărurile mărunte – crase banalități zilnice – din care se constituie viața omului concret și mai ales umplerea duratei acesteia, respectiv petrecerea timpului. Ceea ce (ne) interesează este posibilitatea de a interoga însăși întrebarea referitoare la natura umană (concretă și nemijlocită) și mai ales la modul petrecerii timpului. În mare, se detașează două posibilități referitoare la atare petrecere:

1) timpul este petrecut în mod organizat și predeterminat astfel încât să răsară din această pe-trecere rezultate constructive și satisfăcătoare ce aduc cu sine o împlinire a vieții individului și familiei sale sau

2) omul se găsește într-o mașinărie autonomă (ce duce cu gândul la mecanismele foarte ingenioase, dar perfect absurde ale lui Tinguely) de petrecere a timpului, care-i ocupă tot timpul, respectiv timpul trece, dar nu se întâmplă mare lucru și, în atare context abia de mai putem vorbi în termeni de evoluție, împlinire, creativitate, autodezvoltare, creștere a personalității prin atingerea și explorarea unor nivele conceptuale sau ideatice neînchipuite, dar putem vorbi deschis și cu mare hotărâre despre stagnare, moleșeală, activitate petrecăreață sau petrecăreală inactivă ce se vor, toate la un loc sau fiecare în parte, reiterate la nesfârșit fără a visa vreodată la atingerea orizontului unui alt timp înnobilat de calitate, petrecut cu mare folos și plin de satisfacții pe mai toate planurile personalității.

De exemplu, ne putem închipui cu ajutorul unui simplu experiment de gândire, în ce fel de orizont mental „locuiește” un asistat social, dintr-aceia pe care-i vedem dis-de-dimineața șezând și socializând împreună cu câțiva nelipsiți cumetri pe terasa „buticului” din sat, cu berea sau „cafeaua îmbunătățită” în mână, minte și suflet. Fără un efort prea mare, ne putem imagina cam cum arată casa lui (pe dinăuntru și pe dinafară), curtea (bătătura) cu orătănii fel de fel și peste tot sau grădina cu buruienile ei ancestrale la fel ca întrega familie „funcțional-disfuncțională” a stimabilului dimpreună cu educația atentă și distinsă a copiilor săi pe care-i iubește mai presus de orice. Apoi, tot fără un prea mare efort de imaginație, am putea contura chiar și emisiunile TV preferate de fotbal sau știrile unui singur canal de mare bazin electoral, genul de muzică manelistă sau „populistă” pe care o ascultă (el și, vrând nevrând, toți vecinii săi) și desigur opțiunile ori adeziunile politice (bazate pe gălețile, tricourile sau șepcile făcute cadou) la care aderă atunci când i se promite mărirea ajutorului social sau a pensiei. Modul lui de a vorbi ni-l putem ușor închipui, la fel ca subiectele știristice ale ideațiilor cu gust puternic amărui dimpreună cu întrebările ce vin cu tot cu concluziile ultimative exprimate vehement și cât se poate de apodictic. Nu poate lipsi din acest tablou modul de petrecere pe la nunți, botezuri, onomastice și chiar pomeni, toate cu strigăte, țipuituri și alte expresii, pe cât de directe pe atât de nemijlocite, venite fără nici un filtru sau cenzură din străfundurile atavice ale genului hominid dezinhibat de țuica de prună bună pentru pofta de mâncare. Bineînțeles că totul se învârte în jurul banilor („cât ai făcut la nuntă?”), dar nu putem uita nici bucatele ce excelează cantitativ la fel ca alcoolul care mai dizolvă din pudoarea inhibițiilor inițiale pentru a ridica lumea la „joc” (un sinonim pentru „dans” – diferența e doar etimologică). Dacă ar fi să ajungem și la lumea ideației, respectiv concepțiile despre lume, viață și rostul acesteia, atunci e suficient să ne uităm mai atent la perspectiva exprimată vizavi de socio-politic. Ca și când încă nu s-ar fi pomenit nimic despre postmodernism și desfacerea marilor agregate ideatice piramidale, omul mai crede că „ce-i de sus” sau anonimul „ei” ar trebui să facă ceva; desigur, dacă ceva nu merge tot „ei” sunt de vină pentru că nu văd ce se întâmplă cu cel sărman (care i-a ales în urmă cu doi-trei ani). Și dacă totuși nu se face nimic pentru că nu se face nimic, atunci doar „cel de sus” (adevăratul vârf al piramidei) cu mila…

Familia. Tot în registrul insului de care vorbim mai regăsim, dacă privim puțin și dincolo de prima cortină afișată, un joc practicat cu înverșunare în familiile disfuncționale ce s-au sudat tocmai în jurul disfuncționalității lor freatice. Jocul cu pricina ar putea fi denumit „jocul de-a iadul”, exprimat prin expresii de genul „mi-ai făcut viața un iad” sau „viața alături de tine e un iad” ori altele din același registru care enunță literalmente despre ce este vorba în propoziție. Sunt modalități de petrecere a timpului care, cu cât sunt mai bine exersate și/sau mai îndelung practicate, cu atât devin mai eficiente și efective astfel încât indivizii care joacă aceste jocuri zi de zi, de-a lungul anilor devin un fel de experți în ceea ce fac; ba mai mult, ei nici nu-și mai pot imagina viața de cuplu în alt mod, pe parcurs ajung atât de dependenți de jocul lor încât se și pot defini prin el. Că jocul de-a iadul se manifestă prin tiranie și supunere, brutalitate sau terorism intelectual, invective, amenințări, înjurături sau reproșuri continue ori prin subtile, dar inconfortabile manipulări sau insinuări permanente, nu face decât să ilustreze diversitatea umană, dar nu afectează deloc constanța, pasiunea sau înverșunarea și, în ultimă instanță dependența totală în fața regulilor autofabricate și autoimpuse, consfințite sistemic de co-participarea nemijlocită a membrilor cuplului. La fel, nu contează că reproșurile se referă la celălalt, la mama acestuia sau la nația din care face parte el și tot neamul său. Copiii, care de cele mai multe ori asistă sau măcar prind fragmente esențiale ale piesei, au în fața ochilor, în minte și mai ales în suflet, modelul familiei așa cum va fi (foarte probabil) și a lor proprie – educația prin exemplu și experiență nemijlocită ruptă direct din viața ce se înfățișează nervos și cu toate măruntaiele la vedere. Și desigur, din afară se poate pune întrebarea îndreptățită (justificată doar din afară, de pe punctul de vedere „obiectiv”, detașat și exterior): de ce nu se despart? De ce mai stau împreună dacă nu se suferă? Timpul însă poate fi o mare povară pe umerii omului și fiecare își găsește anumite modalități de a-l petrece aici pe pământ. S-a tot spus că iadul este undeva jos, în fundul pământului, unde e foarte întuneric și sunt multe cazane cu smoală fiebinte. Aceasta este desigur o metaforă sau o figură de stil simplistă ce încearcă să camufleze prezența acută a întunericului, tensiunilor și chinurilor din sfera familială care, nu-i așa?, se bazează sau măcar își are începutul în iubirea împărtășită și trebuie să-și găsească menirea în întemeierea unei familii, în creșterea, grija și educația copiilor. Și, așa cum specifica și psihoterapeutul american Murray Bowen, nediferențierea membrilor adulți ai cuplului se manifestă prin trei modalități: distanțarea unuia dintre parteneri, boala unuia dintre parteneri sau dispute continue între cei doi; dacă în ecuația familială apar și copiii, atunci măcar o parte din nediferențierea adulților se va orienta pe aceștia. Se poate spune, așadar, că nediferențierea sau, mai pe românește, imaturitatea membrilor cuplului oferă în esență o nemaipomenită șansă de petrecere a timpului împreună și, prin aceasta, de sudare a cuplului în jurul unei preocupări comune și benevol împărtășite. La urma urmelor, orice modalitate de petrecere este bună (fie ea și disfuncțională) atâta timp cât ține oarecum apotropaic angoasa la distanță.

Revenind la cazanele adineaori pomenite și la focurile ce nu se sting ale tărâmului de jos, ar mai fi de amintit modurile tradiționale de a găti ce durează ore în șir și ocupă la modul acesta o mare parte din timpul familiei (alături de consumuri energetice care nu interesează pe nimeni). Ca și când n-ar fi destul că mâncarea respectivă este substanțial tamasică sau cel mult rajasică, ea mai este și fiartă sau prăjită cu orele doar pentru că așa făcea și mama și mama ei și … așa mai departe. Deviza în aceste moduri de bucătărire este cuprinsă în următoarea enumerare: cât mai gras, cât mai consistent, cât mai bine fiert, prăjit sau cuptorit, cât mai sofisticat și de ce nu? Cât mai dulce. A da, și cu cât mai multă pâine.

Spațiul locativ. Iadul pe pământ are desigur multe forme sau manifestări, el se regăsește atât în domeniul familial cât și în cel personal sau social. O situație extremă se regăsește în Hong Kong care nu este doar un oraș plin de strălucitori zgârie-nori iluminați feeric, ci și unul care are cele mai scumpe spații locative din lume. Acest fapt care duce la îngrămădiri umane incredibile, halucinante și greu de acceptat din orice punct de vedere. Remarcabile, într-un reportaj de pe net, dincolo de „camerele” ceva mai mari decât un pat, sunt fețele și mai ales expresiile sufletești ale celor ce locuiau acolo – niște zombi sărmani lipsiți de orice speranță. Cu toții acceptau acel status quo ca pe o fatalitate – condiție sine qua non – a vieții, ceva ce amintește de binecunoscutele noastre resemnări „Ce să-i faci? Asta e, n-ai ce-i face!” Oamenii aceia se vedeau condamnați la sclavia într-o micuță celulă cu gratii doar pentru că asta-i soarta, prețurile chiriilor sunt mari și nu sunt destule locuințe. Dar poate că esența iadului sau a ideii acestuia este însăși concepția sau măcar sentimentul că nu există libertate de alegere, că ești condamnat la a accepta ceva ce se situează dincolo de puterile tale: „asta e, n-ai ce-i face!” (la fel ca în cazul cuplurilor disfuncțional-conflictuale). Odată ce se recunoaște și se integrează acest lucru, viața poate continua indefinit înscrisă aproape firesc pe făgașul pavat de o mică operațiune mentală de acceptare și mai ales de o uriașă resemnare emoțională în fața inevitabilului.

„Is this the life –

The holy Grail?

It’s not enough that we succed

We still need others to fail.”

Roger Waters, Is this the life we really want?

Ce rost ar mai avea, în astfel de situații, să pună cineva întrebări existențiale evidențiate prin puternice tușe etice venite de pe fondul unei psihologii sau a unei morale jignite în demnitatea a ceea ce se cheamă „uman”? Deșertăciunea interogativă nu ar face decât să alimenteze focul de sub cazanul deșertăciunii existenței condamnate la viața iadului zilnic din cadrul devenit normal și firesc al iadului vieții. Paralel, suprapus și intersectat cu aceste mini-iaduri personale, ce întrețin cu munca lor prost plătită tot orașul, se situează raiul turistic vândut de pliantele gratuite ale agențiilor ce-și încasează comisionul reglementar. Totul se intersectează în hotelul de lux, unde trage turistul cu bani, pentru a fi servit de individul anonim venit din „apartamentul-sicriu”. Raiul și iadul se regăsesc învecinate, ca prin farmec, cu toate că fac parte din cartiere diferite. Timpuri ce se pe-trec împletindu-se și intersectându-se, poate în ritmuri diferite, dar fiecare, în felul lui, mușcă dintr-o existență ce nu poate fi acceptată așa cum ne-a fost dată (vorba lui Pascal: toate relele omenirii vin din faptul că individul nu poate sta liniștit într-o cameră). Cam în aceeași zonă a resemnării sunt și bătrânii noștri pe care-i vezi uitați pe băncile din fața blocului în care s-a cumpărat un apartament cu banii de pe casa lor de la țară ca avans. Singuri și triști, cu privirile goale și gurile pline de vorbe amare ce accentuează năbădăios regretisme nostalgice, întovărășindu-se cu oricine îi ascultă sau se preface că o face din compasiunea pe care n-o pot primi de la ai lor copii și nepoți crescuți cu trudă și ani de viață, dar care niciodată nu au timp. Și acești bătrâni au o problemă mare și insurmontabilă: petrecerea timpului rămas după ce n-a mai rămas nimic de luat de la ei. Căci golirea materială s-a conjugat rapid și greu de uitat cu golirea sufletească. Angoasa omniprezentă, dar acoperită și ascunsă de posesiunile și adunăturile vieții active, a rupt toate zăgazurile pentru a se arăta în profunzimea ei amețitoare și lipsită de orice sens, acolo pe banca din fața blocului unde se lasă seara rece și umedă.

Viața corporatistă. Toată această „vastă frescă umană” vrea doar să evidențieze, printre altele, că viața, în trăirea ei zilnică, se măsoară în activități de petrecere a timpului extrem de cronofage ce risipesc entropic un prețios cuantum energetic cu care fiecare dintre noi a venit pe lume (fără a mai pune aici problema unor factori destinali, existențiali sau spirituali). Dat fiind atare (pe)trecere a timpului, angajată mai degrabă într-o pierdere a acestuia sau o reușită risipire în diverse nimicuri, trândăvie puhavă, vorbărie goală și perfect inutilă, anxietăți aiurea irepresibile și preocupări bezmetice savurate cu mare artă printre alte copioase meniuri, putem cu îndreptățire vorbi de împrăștierea vieții în vederea extirpării complete a duratei acesteia. Modalitățile descris,e pe cât posibil savuros, mai sus nu sunt singurele posibile. Mai nou avem o categorie emergentă de cetățeni, locuitori ai proaspetelor suburbii, care nu mai sunt dependenți de propagande „electovotale” ieftine pe bază de găleți de plastic, dar care se supun întru totul „filosofiei” corporatiste: în genere oameni cu studii (chiar superioare pe alocuri, deși acest lucru nu mai este relevant decât cel mult la angajare) care se conformează de la 9 la 5 sau cât trebuie plus ora de navetă la dus și cea de la întors, dispuși, de dragul imaginii personale și a concurenței inevitabile după regula primus inter pares, să se supună și să trăiască conform sloganului „all animals are equal but some animals are more equal than others”. În acest sector de populație vom găsi alte modalități de (pe)trecere a timpului liber care devine pe nesimțite ocupat. Așa de pildă, avem ritualul matinal al oglinzii și dușului și cafelei băute la toaletă, care toate la un loc pot dura chiar și o oră-două (nici nu e de mirare că fiecare, mai nou, trebuie să aibă propria sa baie pentru a oficia ritul sacru al parfumării, machiajului și punerii la punct a fiecărei șuvițe). Date fiind aceste durate, din ce în ce mai lungi, trezirea nu se mai poate face de dimineață, ci obligatoriu dis-de-dimineață. Nu mai pomenim în continuare decât în trecere de preocupări absolut contemporane ale pierderii timpului pe la hair stylist sau coafor („life isn’t perfect, but your hair can be”, cum profund zicea un anunț publicitar de pe net), prin mall-uri la shoppingul unde nu prea mai știi ce să-ți cumperi sau doar la o cafea sau un film, petrecerile de weekend cu prietenii la un grătar și o bere rece sau mersul pe la nunțile sau onomasticele acelorași prieteni (cu inevitabilele „cât se dă?” sau „ce să-i ducem?”), spălatul atent și aspiratul meticulos al mașinii duminica dimineața (el) sau dereticatul permanent, constant și consecvent prin casă, înainte de venirea și după plecarea musafirilor (ea) alături de incalculabilul timp pierdut pe rețelele de socializare a ultimelor bârfe, cancanuri sau comentarii despre oricine și orice, dar mai ales despre sine („să vezi câte like-uri ai primit”) și, legat de asta, arătatul pozelor – sute și mii – de prin excursii, concedii sau vacanțe, poze cu tine însuți și cu ăla micu cum se zbenguie prin apă și cu toată mâncarea „gârlă” de prin All inclusive-ul din Turcia. Apropo mâncare, la nivel corporatist nu se mai gătește la modul tradițional al furnalelor ce duduie toată dimineața sau după-amiaza, ci, dat fiind faptul că oamenii sunt mult mai „subțiri”, ei reușesc să-și piardă măcar o parte din timp prin magazinele naturiste, de unde se mănâncă bio și organic tot felul de ultime răcnete în materie de alimente minune (cu atât mai minunate cu cât vin mai de departe). Apoi mai sunt și copiii, ce apar inevitabil la aceste cupluri și care trebuie duși, aduși, adică înghesuiți (temporal și temporar) în aceași dimineață, ce suportă întinderi și dilatări, copii care se vor a fi supravegheați și educați de bona care trebuie plătită și ea dimpreună cu toate cheltuielile pe risipa neîntreruptă ce se ține lanț, fără a acorda atenție vreunui aspect ecologic sau etic, ci doar de bunul plac al fiecărui membru al democrației liberului arbitru al poftelor insațiabile. Singurul remediu al acestui stil contemporan este celebrul Nux vomica cu toată simptomatologia lui sau Ignatia în varianta feminină.

Școala. O altă modalitate de petrecere a timpului adresată de această dată tinerei generații este școala, instituție cuprinsă la modul cel mai firesc (atât de firesc încât pare a fi ceva de-a dreptul natural) în sistemul educațional al fiecărei nații. În ultimii 50-70 de ani, timpul petrecut de copil în matricea educativă (unde el trece de copilărie, intră în pubertate, virează hormonal prin adolescență pentru a ateriza, nervos și agitat ca un lup tânăr, în propria tinerețe) s-a dublat (de la cei 7 ani suficienți înainte de cel de Al Doilea Război Mondial la 12 ani de liceu și măcar 3 de facultate, dacă nu mai mult). Acuma, dacă e să analizăm sistemul educației în statele naționale, el are câteva surprinzătoare ramificații, dintre cele mai nebănuite, care depășesc cu mult sintagma naivă și cu desăvârșire drăgălașă a bunei educații a copiilor. Sigur că statul național a știut ce face în momentul în care a instituit învățământul obligatoriu, probabil că exista aici o intenționalitate subliminală care nu se spune neapărat cu voce foarte tare ori pe la toate colțurile. Căci altfel cum s-ar fi trezit el, statul, să i-a cu arcanul pe toți copiii și să-i ducă la școală dacă secole la rând învățământul, cultura și cunoașterea aferentă era atributul elitelor (mai mult sau mai puțin aristo-cratice). O altă întrebare ce se ridică și care ne apropie de dezvăluirea intenționalității ascunse sau măcar ocultate a statului națiune de secol XIX și XX este importanța acordată studiului limbii materne alături de istorie și geografie în speță naționale. Vedem aici serioase și ireductibile accente pe o educație patriotică, de slăvire a valorilor și preeminenței naționale („avem o țară ca o floare”, „printre stânci bătrâne, curg izvoare cristaline”, „munții noștri aur poartă” ș.a.m.d.) esențială pentru implementarea bunului cetățean gata oricând să-și apere țara cu prețul vieții (ne amintim aici de milioanele de patrioți ce s-au dus veseli și plini de cele mai mărețe speranțe la măcelul din tranșeele frontului de vest ale Primului Război Mondial). Apariția statului național a dus și la inventarea sau mai bine zis „fabricarea” bunului cetățean, de pe spinarea căruia se pot colecta impozitele, se pot constitui armatele gata să meargă împotriva dușmanului, ca un singur om, pentru apărarea granițelor naționale sfinte. Toate aceste realizări supreme au fost posibile prin instituirea unei limbi naționale vorbită dinspre capitală și conducere până în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Atare uniformizare a fost realizată cu ajutorul școlii și învățământului, susținut financiar și dirijat ideologic de conducerea centralizată ce a reușit să-și ascundă propriile interese politice sub masca generoasă a educației tinerei generații și a pedagogiei pentru toți. Dar după toate poeziile edulcorate, lecțiile de istorie despre marii eroi naționali (întotdeauna buni, drepți și viteji, aflați în luptă cu dușmani mișei, mârșavi și perfizi) sau prozele tendențioase și atent selecționate, scrise despre o țară proslăvită la modul singular fără comparații sau alterative, copilul și mai târziu individul uman adult rămân, măcar la nivel subliminal, adânc amprentați de ideea singularității absolute a propriei țări, a oamenilor săi eroici, harnici, buni la suflet, drepți etc., a bogățiilor sale nemaipomenite, a peisajelor sale mirifice sau a minunatelor datini strămoșești. Prin atare fină manipulare a focalizării atenției și conștiinței pe felia unicistă a sectorului național se creează premisele sigure ale impregnării inconștientului și aderării individului la valorile, reperele și ideologia statului național, mai ales că toată această operă de influențare se realizează în anii fragezi ai copilăriei și pubertății, când încă nu sunt puse la punct filtre pertinente ori grile de lectură clare și obiective. Drept consecință, odată implantate, toate aceste fumuri ideologice vor dăinui și la adult, mai ales că nimeni nu are timp (pentru că își petrece tot timpul) de interogarea sau chiar reevaluarea achizițiilor cognitive din copilărie.

O altă fină dimensiune a procesului educativ este „domesticirea” umană prin atente procedee de domptare, dacă e să exprimăm eufemistic dificilul proces al dresajului animalului social. Cum altfel am putea înțelege cerința, considerată absolut normală în orice clasă, pentru liniște, disciplină, supunere și ascultare? Sistem ierarhic prin excelență, sistemul educativ se poate mândrii cu piramida puterii ce pleacă de la minister și comisii de acreditare în jos trecând prin inspectorate pentru a ajunge în final la școli, unde avem un micro-sistem piramidal cu directorul în vârf, secondat de corpul profesoral ajutat de personalul auxiliar care toate apasă, la propriu și la figurat, pe spinarea elevului (supus eventual și presiunii de acasă, cuplată de multe ori cu cea socială: „cum te descurci la școală, ai note bune?”). Date fiind toate aceste presiuni și expectanțe, elevul învață disciplină, ascultare, supunere, responsabilitate față de reguli și norme, astfel încât, atunci când iasă, după vreo 12 ani, din școală, este pregătit să se înscrie în sistemul corporatist (la bandă sau în cubicle, depinde iarăși de școală) care-l așteaptă cu brațele deschise. Mergând pe aceeași idee, sala de clasă este constituită cam ca o sală de judecată: catedra în față (eventual pe un podium, pentru a accentua superioritatea dascălului și inferioritatea elevului) opusă, fățiș și cu nonșalant tupeu, băncilor unde stau elevii. Parcă avem două componente ale unui proces antagonic ce nu reușește nici o apropiere între partidele opuse din start. Nu trebuie să uităm aici nici pozele conducătorului iubit sau steme ale țării plasate deasupra tablei; prin așezarea în bănci elevii privesc doar în față, dacă vor să nu se uite la dascălul care-i plictisește sau la tabla plină de incomprehensibile formule, declinări, ecuații sau scheme, ei vor ridica privirea pentru a da de punctul focal al interesului național. La fel, date fiind operațiunile de disciplinare prin program, cumințire sub presiunea autorității, dogmatizarea științific-ideologică ca și obligativitatea de a merge la școală ori corvoada de a învăța, este de înțeles stupoarea și răspunsul „Da?!…”, tras de păr și spus cu jumătate de gură de către copilul care nu pricepe sensul întrebării: „Și, i-a zi, îți place la școală?” Dat fiind întregul context al educării forțate în cu totul alte interese decât cele ale copilului, întrebarea „îți place la școală?” pare mai degrabă un sarcasm dacă nu chiar o bătaie de joc pe față. Tot din țesătura intimă a procesului școlarizării face parte și regularizarea programului de învățământ atent structurat în „ore” de câte 50 de minute urmate de pauze de 10 minute, evidentă pregătire pentru regimul corporatist, ce îngăduie cam aceleași pauze de țigară. Animalului social trebuie să i se implementeze din fragedă pruncie structura riguroasă a unui program bine și atent regizat, astfel încât el să funcționeze mai târziu de la sine, conform cerințelor în vigoare. Timpul (prezent) ce trece, deșertat undeva în trecut, trebuie structurat și organizat după ceas astfel încât vremea pierdută prin școli să pară a fi o investiție într-un viitor luminos sau măcar plin de bani. Acum faci ce ți se spune și ți se impune, atunci, când vei fi mare, vei face ce vrei tu. Iluzii vândute copiilor ce se transvazează osmotic ori freatic în mintea și sistemul de credințe al adultului tot sub formă de iluzii, eventual aspirații, expectanțe sau vise.

Se înțelege că odată cu democratizarea societății și liberalizarea educației copiilor în familie, respectiv dispariția bătăi (care altădată era „ruptă din rai”) și a „metodelor” disciplinare strict autoritare, de extracție evident patriarhală, un alt sistem a trebuit să preia încadrarea, domesticirea și alinierea tinerei generații la normele și așteptările societății. Școala însă, dat fiind că este un sistem mai „soft”, are nevoie de un timp mai lung. Așa s-a generalizat învățământul liceeal care a deschis larg porțile universitare, masterale, doctorale sau post doctorale; toate aduse sub umbrela generoasă a sintagmei „învățământ continuu” sau „învățare pe tot parcursul vieții” (deturnare a ceea ce știa și omul din popor când spunea, intuind și consecințele, că „omul cât trăiește tot învață și tot …”). Faptul că deși se pierde tot mai mult timp prin școli, unde se învață tot mai puțin, nu este decât un indicativ și o explicație în același timp pentru afirmațiile de mai sus. Dar poate că augmentarea timpului alocat parcursului școlar este tocmai dovada diluării considerabile a programei paideutice; cu cât se învață mai puțin și mai puține, cu atât avem nevoie de mai mulți ani de școală. Calitatea deplorabilă a cunoașterii și a culturii generale se vrea compensată de cantitatea timpului pierdut și de numărul diplomelor și certificatelor. Este un lucru de acum bine știut că școala nu urmărește, decât cel mult la nivel declarativ explicit, alimentarea tinerei generații cu informații și cunoștiințe folositoare. Mai mult, cunoștiințele aprehendate prin școli sunt din ce în ce mai rupte de realitate și de cerințele societății postmoderne globalizate și interconectate pe canalele virtuale. Tehnologic și social suntem deja în era digitală, iar școala, ca sistem, plan de învățământ sau de lecții, a rămas undeva plutind în sfera analogicului, apanaj al secolului trecut. Deci, date fiind atari considerații, este destul de clar că la nivel implicit putem vorbi de „politici” educaționale, respectiv strategii funcționale ce se ocupă, sub pretextul educației și învățământului, de cumințire, disciplinare și aplatizare a spiritului unor copii mai mult sau mai puțin rebeli (cu care nu s-ar putea construi o societate prea cuminte, previzibilă și ușor de condus). Societatea are nevoie, pentru a se menține pe spirala progresului întregii națiuni, de cetățeni demni, cuminți și previzibili, dispuși să se supună legilor, regulilor și reglementărilor implementate de sus.

O mare și completă reușită a învățământului generalizat și obligatoriu trădează o direcție de-a dreptul perversă, a cărei natură este cel puțin revoltătoare. Contextul în care se inserează „reușita” respectivă este cuprins în marea întrebare: de ce omul, după ce a trecut prin școală și a ajuns adult, abandonează ideea de a mai învăța, de a se educa, de a crește și a se dezvolta la fel cum, în genere, considerăm că este normal pentru orice copil sau adolescent? Răspunsul la această nedumerire este unul singur: școala învățământului obligatoriu, prin corvoada și disciplina impusă, atrage după sine o lehamite atât de mare încât individul, după ce în sfârșit a scăpat de acolo, nu mai vrea să audă de învățare. Cum am mai putea, în aceste dureroase circumstanțe, să mai vorbim de (auto)dezvoltare, lărgirea orizonturilor culturale, lectură sau chiar studiu serios, în vederea procesului de creștere continuă a personalității și de extindere ori de aprofundare a nivelului epistemic, axiologic, etic, estetic sau hermeneutic? Din această perspectivă, a deveni adult poate fi interpretat ca fiind o a doua copilărie a Copilului Liber, omul se vede în sfârșit eliberat de corvoada învățării și acumulării de cunoștințe cu care nu are ce face, decât cel mult să le uite. Adultul nostru nu mai trebuie să-și facă temele, să învețe poezii pe de rost, să tocească formulele sinusurilor sau să se pregătească pentru teză ori examene – ce eliberare. Și poate că rapida ștergere sau uitare a nenumăratelor cunoștințe învățate prin școală, nu este decât încă o dovadă a inutilității acestora, căci tocmai această inutilitate e cea care le face atât de greu de învățat (tocit) și, mai apoi, atât de ușor de uitat. Oricât de reprobabilă ar părea atare stare de lucruri, ea, din moment ce face parte din vectorii unui sistem, nu poate fi privită decât sub unghiul unei intenționalități dirijate și strategic elaborate. Desigur, dacă vorbim de sistem (sistemul educației în cazul nostru) nu vom putea arăta cu degetul spre cineva care ar fi de vină pentru această uriașă pierdere contraproductivă a timpului. Miniștrii, ca și dascălii ori directorii de școală sau inspectorii, se tot schimbă, dar sistemul aberant în care se investesc în jur de 5-6 % din PIB rămâne în picioare. Modalitatea educațională de petrecere a timpului este nu numai anacronică și caducă, ci de-a dreptul disfuncțională și falacioasă, cronofagă, aplatizantă intelectual și uniformizantă comportamental sau chiar debusolantă atitudinal. Travestit în grija pentru copil și părinții acestuia (prin degrevarea lor de sarcina pierderii propriului timp cu educația propriului copil), sistemul de învățământ – de la grădiniță și până după facultate – s-a erijat într-o uriașă întreprindere de petrecere a timpului prin pierderea inutilă și perfect contraproductivă a acestuia. Plus că, prin sistemele de notare, se realizează de fapt cotarea individului în excelent, bun, satisfăcător sau insuficient, care va fi folosită mai apoi la angajare și mai departe la avansarea pe scara ierarhică sau salarizare. Deși învățământul de masă este pentru toți și, într-o democrație sănătoasă (liberté) oamenii sunt din start egali (egalité), învățământul fiind leagănul socializării secundare (fraternité), nu putem uita că în sociologia educației se face vorbire de meritocrație (fraternité?) care evidențiază că oricât de egali am fi, unii sunt (totuși) mai egali decât alții (egalité?) pentru a intra cu ochii larg deschiși și cu mâinile întinse în ceea ce se cheamă rat race (liberté?). Meritocrația socio-profesională este învățată de la cele mai fragede vârste, cu timpul ea va ajunge desigur o componentă naturală a mentalului fiecăruia: unele animale sunt, inevitabil și la modul cel mai natural, mai egale decât altele… Totul depinde de timp.

În concluzie nu putem decât conchide cu două scurte versuri ce reușesc să pună punctul pe i:

Freedom is a scary thing,

Not many people realy want it.

Laurie Anderson, Statue of Liberty