Despre bătaie, bătut și bătălii

O știre recentă disipată cu viteza mijloacelor care au și generat-o (facebook, instagram și alți vectori ultramoderni ai prostiei, de cele mai multe ori, dar și ai mitocăniei violente presupus democratice și nu numai) din spațiul virtual al Hexagonului, cum e denumită mai ales în limbajul comentatorilor sportivi, sora  noastră mai mare – în termenii unei slugărnicii istorice, deși ca latinitate noi suntem detașat pe locul întâi – , prezintă un eveniment încadrabil la huliganism ordinar antistatal: un jandarm este bătut cu sălbăticie de un fost campion francez de box, în cadrul săptămânalului circ parizian și cu ceva extindere, al așa ziselor „veste galbene” mascate care însă cam… bat în verzui. Că autoritățile nu vor să pună capăt unor manifestări clar dirijate din umbră de cineva, e treaba lor, dar să fie aclamat prin amintitele mijloace un derbedeu care atentează la un simbol al Statului, iar apoi să se strângă peste 120 (una sută douăzeci) de mii de euro,  pentru ca bătăușul cu creier miniaturizat de la loviturile primite în timpul carierei sportive, să fie sprijinit în cazul unor nevoi precum avocat sau cine știe ce altele, e deja atentat la siguranța Statului și expresie a tulburărilor mental-sociale. E bine să nu uităm că și la noi a fost bătută o jandarmeriță, după cum e bine să nu credem nicidecum ceva bun despre ceea ce s-a petrecut la noi, indiferent dacă actorii au fost derbedei autohtoni, sau civili senili care nici simboluri nu mai pot fi la vârsta la care nu mai știi dacă ești băiat sau fetiță, sau cum bine spune Ieronim, „la vârsta sleirii de minte”.

Astfel stând lucrurile, deocamdată, să vedem ce-o fi și cu bătaia, bună sau rea că tot latină e, adică din batt(u)alia; desigur din aceeași rădăcină cu verbul battuere cu o formă populară batere de unde  românescul a bate; întâlnim expresia battuere pugnatoriis armis adică  a se bate cu arme de luptă, astfel că bătaia amplificată devine bătălie.

            Cine afirmă că româna e săracă în comparație cu alte limbi, e fie cam… bătut, fie bate… câmpii; o anume opulență se poate observa fie și pornind de la termenii latini amintiți mai sus și care, surprinzător, nu generează mirare prin semnificații deloc numeroase. Verbul, spre pildă, în afara expresiei amintite, mai dă și battuere alicui os adică a bate pe cineva pe gură, sau, mai neaoș a-i da peste bot cuiva; substantivele amintite rămân cu sensurile generale  în latină, pentru ca în română să înceapă festivalul, festum, sărbătoarea adică, probabil și pe fundația oferită de latina populară.

Ca buni creștini apostolici, de la Andrei încoace adică, românii au intuit valoarea pedagogică și, de ce nu, soteriologică a bătăii, astfel că totul s-a concretizat în formula „bătaia e ruptă din Rai”; evident o inepție până la urmă chiar și teologic vorbind, de vreme ce nu avem nici o probă a faptului că Adam și Eva ar fi primit la fund, deși ar fi fost foarte simplu deoarece umblau nud (și nu despuiați cum eronat se formulează uneori în predici, căci asta ar fi însemnat ca în prealabil cei doi să fi fost împuiați – nu știm cu ce sau de cine).

Bătaia în familie, cea mai ordinară manifestare conjugală, cam ocrotită de structurile oficiale ale societății, numită deci eufemistic „agresare fizică”, o are ca singură soluție nu pe cea psihologică, ci pe cea juridică urmată de încarcerarea caftangiului (nu are nimic cu caftanul, deși se întâmplă și în familiile „bune”) pe o durată cât mai îndelungată, până nu devine criminal. De remarcat că, regretabil, este o bătaie univocă dinspre un mascul cu creierul inundat de lichid fierbinte către o persoană de sex feminin lipsită de orice apărare.

Bătaia de cap e bine să fie ocolită, pe cât posibil prin neimplicări; e preferabilă bătăii la sau în cap cu efecte traumatizante; în acest sens să nu uităm de posibilitatea de a-ți bate cuie în cap; chiar la propriu dacă luăm în considerare – și nu putem ocoli  faptul – că un celebru muzeu al criminalisticii păstrează craniul unui cetățean care și-a bătut câteva piroane. Cel puțin la fel de regretabilă dar nedureroasă este postura celui bătut în cap, pur și simplu.

Bătaia puștii e bine să fie ocolită și de bipezi și de patrupedele din pădure, căci provoacă decesul, chiar dacă într-un reportaj, tv desigur, pe un ton eroic ni s-a spus că militarii noștri sunt permanent în bătaia puștilor inamice; le dorim totuși să se întoarcă acasă stantes.

Frecventă la toate nivelurile este bătaia de joc; lingvistic, un soi de calc după strămoșescul clasic ludibrium de la ludus, joacă; acest soi de bătaie probează fie proastă creștere, indiferent de sex, etate, religie, ocupație și naționalitate, fie siguranța celui aflat în piscul pecuniar sau politic, uitând că, vorba Lăpușneanului „averile sunt amăgitoare”, iar alegerile vin curând.

Evident există și numeroase alte bătăi, dar nu putem avea pretenția de a le epuiza pe toate, mai ales că limba noastră se dezvoltă în permanență. Totuși să nu uităm bătăile inimii fără de care nu există nici o altă bătaie (în unele cazuri ar fi bine…) dar și punerea la bătaie care însă nu întotdeauna e utilă putând duce la pierderi; în fine, a pune mintea la bătaie e ceva onorabil, spre deosebire de punerea la bătaie a unor părți ale corpului. Nu mă refer doar la bătaia pe burtă sau pe piept, cam grețoase ambele.

Bătutul la ușă (în absența soneriei) pus la punct încă de romani prin elegante ciocănele atașate pe porta, este fie un semn de bună creștere (cine știe ce se întâmplă dincolo… nu poți da buzna) și discreție, fie o necesitate mai ales dacă (la romani era un mic mozaic cu inscripția Cave canem – ferește-te de câine) ne întâmpină cunoscuta placă cu Câine rău sau mușcător; o inscripție defăimătoare și discriminatorie (cum de nu s-a sesizat vreo neguvernamentală „Cuțu-cuțu?) de vreme ce, cum bine afirma Jean Marie Le Pen „un câine cu comportament inferior e oglinda unui stăpân asemenea”. Deci o tăbliță cu inscripția Așa câine, așa stăpân sau invers ar fi mai corectă. Dar același bătut poate genera capodopere precum simfonia a cincea de Beethoven, zisă și a destinului, căci se crede la modul destul de general deja, că motivul principal sugerează bătutul la ușă al destinului. Dacă pentru genialul compozitor bătutul acesta a fost binar și contradictoriu, generând capodopera amintită dar și o viață chinuită, nu toți cunoscătorii consideră că această simfonie ar semnifica tocmai cele arătate; bătutul la ușă al destinului fiecăruia, credea inegalabilul dirijor Nikolaus Harnoncourt, ar fi în fapt semnul că omul trebuie să fie pregătit să înfrunte ceea ce va veni spre a-și optimiza existența; deci nicidecum fatalitate. Desigur, în funcție de încercări răzbite sau nu, fiecare simte auditiv și sufletește altfel acordurile simfoniei. Critica muzicală devine  inutilă.

Bătutul din palme sinonim cu aplaudatul e recomandabil doar la finalul manifestărilor artistice autentice, conform celor transmise de romani, adică Nunc plaudite cives, Acum aplaudați, cetățeni!, formulă cu care se încheia un spectacol teatral sau muzical  apreciabil și nicidecum vreo ședință (de Senat) sau cuvântare fie și imperială. Nu se justifică în manifestări cu iz politic, iar însoțit de ovații devin penibil, gregar. Asociat la unii cu bătutul din palme este bătutul din picioare, ca un superlativ al aprecierii interpretului, a spectacolului;  e de dorit  însă ca nu cumva edificiul să intre în rezonanță putând duce la prăbușirea balcoanelor.

Bătutul apei în piuă poate avea ca sinonime perfecte masa rotundă (sau de altă formă), sesiunea de comunicări (neapărat științifice), simpozionul și alte forme de exhibare a eului cercetător în care fiecare se ascultă pe sine concluzionând cât e de valoros în comparație cu ceilalți pe care nu prea i-a auzit. Esențială rămâne editarea volumului colectiv la un preț accesibil.

Bătutul palmei cu cineva poate fi un semn de reușită inițială, căci nu se știe clar ce urmează post. Se poate bate palma cu un terț, deci în defavoarea unui secund.

Bătutul clopotelor: depinde pentru cine  (vezi celebra „Pentru cine bat clopotele”); dar și remarcabila  interogație cinematografică autohtonă „De ce trag clopotele, Mitică ?”; de adăugat  că depinde și cine le trage  pentru cine…

Bătutul unui ochi e interpretabil în funcție de profunzimea superstiției prezentată drept credință: dreptul sau stângul??? ( a se  cerceta înțelepciunea vechilor scrieri).

Bătutul mătăniilor sau a bate mătănii, e un procedeu discutabil în măsura în care e greu de crezut că a-ți juli genunchii și fruntea ar însemna pocăință și cucernicie, cât mai curând o cale către Urgență (de regulă, s-a văzut recent, sunt urmate de leșinuri).  Mai eficient și curat e să viețuiești astfel încât să nu fii nevoit să ajungi la pocăință: dar nu suntem supraoameni, deci trebuie să acceptăm speranța.

Bătutul din gură e general uman, manifest pregnant însă (gravid adică)  la anumite categorii convinse de unicitatea și necesitatea existenței lor pentru comunitate; nu vreau să omit vreuna dar ca exemple ar fi analiștii (politici), politicienii cu funcții, membrii marcanți ai așa zisei societăți civile, o serie de guru culturali et allii.  Nu putem omite însă că e rentabil pentru cel care își transformă gura în bătător de cuvinte.

Bătutul covoarelor, un obicei împământenit la noi e cam neigienic din cauza inhalării de microparticule, enervant la anumite ore, dar atât de neaoș deja încât, deși interzis în marile orașe, continuă să se facă auzit în prejma marilor sărbători, nu și a celor mărunte  ceea ce e liniștitor.

Despre bătălii doar atât că sunt forme de manifestare în care de regulă se moare pentru ambițiile altora, ale conducătorilor; și pentru că alții rămân în viață. Istoric cercetate, marile bătălii de eliberare sau apărare a gliei strămoșești  sunt purtate împotriva unor ordii inexistente numeric,  menite să sublinieze eroismul luptătorilor, deși nici dacă ar fi fost înrolați și bebelușii, nu se obținea o asemenea armie. Poveștile Evului Mediu sunt exemplare în acest sens și la noi și la apuseni (mai ales poveștile cu cruciați). Clare rămân doar bătăliile armatei romane a cărei componență numerică nu lasă loc unor speculații, de la cohortă la legiune. A se consulta datele rămase.

În final, despre o bătălie neînsângerată, în principiu, dar foarte dureroasă: se dă o bătălie crâncenă pentru ocuparea posturilor, din câte aflăm periodic. Dacă sunt de conducere, bătălia vizibilă e inutilă pentru că rezultatul depinde de cine cu cine a… bătut palma. Dacă sunt posturi presupunând anumite postúri, bătălia poate fi crâncenă în funcție de cât s-a pus în palmă.

Perdantul bate și el dar în…  retragere. Se poate posta pe facebook și, cine știe, dacă e suficient de ticăloșit, poate se va iniția o colectă pentru a i se crea un post.

Să nu uit: bătuta românească și fasolea bătută.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *