Spre a nu trezi tulburări în rândul vajnicilor apărători de la vreo „Pro democrația” sau „Cuțu-cuțu”, încep prin a mărturisi că abia după ce mi-am stabilit titlul de mai sus, am constatat că poate fi considerat o parafrază la Puncte cardinale în haos, celebra, contradictoria dar bine scrisa lucrare a lui Nichifor Crainic. Dar nu e.
Cum spuneau cei vechi Exempla docent, adică „exemplele ne învață”; să vedem câteva, dar și cu ce ne alegem din ele; dintre cele recente atrage atenția fapta minorului – dar minor bine de tot, adică în jurul vârstei de zece ani, deci inexistent în fața legii de azi – care și-a ucis bunica, hotărât și temeinic, ca să nu zic chiar premeditat nefiind criminalist. Despre bunică nu s-a zis prea mult, probabil și pentru că fiind în etate, adică moartă deja, nu mai prezenta interes, iar Statul a mai scăpat de o pensie. Mare circ, mediatic evident și nu numai după cum vom vedea, în jurul junelui criminal, dar nu pentru fapta sa abominabilă, ci pentru că nici o școală nu vrea să-l primească în rândurile sale; ceea ce este absolut firesc, adică singura atitudine de normalitate în toată întâmplarea. Părinților li s-a sugerat să dea în judecată școlile răuvoitoare, ceea ce nici nu e o ideea rea, căci la oricând posibila următoare crimă, de vină va fi școala și sistemul de sănătate incapabil de a resuscita victima.
Ce s-ar putea face într-o asemenea situație? Să se respecte vechea prevedere juridică după care Minor in delictis maior habetur, adică „în privința delictelor, minorul este considerat major”; adaug – cu atât mai mult când e vorba de crimă. Iarăși putem avea în vedere modelul transatlantic, că tot ne gudurăm pe lângă ei zi și noapte, care, pornind de la principiul arătat mai sus, în asemenea cazuri îl alimentează într-o instituție potrivită profilului pe abjectul minor, până la maturitate, pentru ca apoi să-l judece și să-l condamne, căci fapta rămâne faptă, proscrisă și nu prescrisă. Dacă e cazul la pedeapsa capitală. Că mai există și pe acolo scăpări, nu contestă nimeni, dar aia e una și să încurajezi crima e alta.
La noi are loc o evidentă îmbinare a ticăloșiei mediatice, audio-vizuale mai cu seamă, cu o categorie cam imundă prin discurs și aflată în plină ascensiune în ultimii ani. Cu tot respectul cuvenit psihologilor, celor adevărați însă, celor care se frământă în a pătrunde secretele lui anima fără a avea certitudinea aflării lor, cercetând deci de ce suntem așa cum suntem fără să vrem uneori, nu pot să nu remarc apariția unei cohorte – până la legiune mai e, dar timpul nu e pierdut – bine organizate de analiști sufletești și comportamentali, că psihologi ai adâncurilor umane totuși nu le putem spune, cam aceeași de fiecare dată când se întâmplă ceva funest. Adică psihologii de (ser)viciu, cert bine remunerați căci nimic nu e gratis, mai curând „Totul de vânzare” (frumos film polonez de odinioară).
Astfel, în condițiile în care bunica a fost deja autopsiată, fiind pregătită pentru înmormântare, dubiile fiind deja depășite, televiziunea ne spune totuși că micul criminal „și-ar fi omorât bunica”; despre ticăloșia stilului supozitiv am mai scris, deci nu revin. Dar, în aceste condiții înseamnă că există ceva neclar, fiind rolul psihologului de serviciu să ne lumineze. Nu veți vedea nici o fizionomie tristă, frământată cu atât mai puțin, ci cu zâmbetul atotștiutorului, ușor tâmp uneori, omul de serviciu ne va explica de ce copilul și-a ucis bunica, căutând aproape să ne lămurească de firescul faptei. Evident bunica nu se mai poate apăra, așa că pseudo-psihologul e în avantaj, mai ales dacă a și fost plătit. Când mă gândesc că în urmă cu câteva decenii, un concitadin, reputat psiholog adevărat s-a sinucis pentru că nu și-a putut salva un tânăr pacient de la… sinucidere.
Un animal biped cu chip de om își omoară fosta soție; iarăși fără dubii, cu câteva lovituri de cuțit bine plasate, de preferință abdomen și gât; încearcă apoi să se sinucidă dar, culmea stângăciei, nu reușește, de parcă ar fi un fost premier al Țării; aflăm că întreaga Țară cert e zguduită de faptă, adică de faptul că bărbatul „și-ar fi omorât soția”, după care apare psiho(ticul) de serviciu care ne arată că gelozia e un sentiment foarte puternic la bărbați mai cu seamă; indubitabil, deci nu „ar fi un sentiment”, deși e clar că e un resentiment, dar să le pretinzi unora să știe și românește e prea mult și inutil. Și-apoi, ce să mai zici decât, mai ales dacă e vorbitoare, adică femeie de serviciu, „vedea-te-aș gelozită și pe tine…”.
Un alt caz destul de recent ne prezenta un bărbat, mult peste precedentul, în sensul că și-a ucis și soția și cei doi copii, optimizându-și astfel gena criminală. Deși și-a mărturisit fapta cu mândria omului care face treburile până la capăt, totuși aflăm că „și-ar fi ucis familia”, pentru ca apoi același psiholog de serviciu să ne explice că omul(?) a avut o trăire, o viziune, nu se știe dacă profetică, dar oricum deducem că o formă de isterie religioasă care ar cam explica, dacă nu chiar justifica triplul omor. Evident te întrebi oare cum ar explica un sau o asemenea individă un eveniment atât de sângeros în propria familie? desigur dacă ar fi printre supraviețuitori și nu printre îngeri…
Pe lângă reporteri și psihologi, sau ce or fi fiind, un rol esențial îl joacă și vecinii, de regulă cucoane știrbe, fără sutien și cu părul vopsit în două nuanțe (de fapt una naturală și alta artificială), dar și bărbați la fel de știrbi și nerași de cel puțin o săptămână. În aceste condiții ce spun poliția, cunoscătorul psiholog criminalist și procuratura contează mai sau prea puțin.
În fine, să amintim și despre cazurile în care unul sau una omoară precum croitorașul cel viteaz, dar nu muște ci semeni, cu mașina sau alte mijloace mecanice; adică trei dintr-o lovitură. Dacă e soție de fost senator, evident că morții sunt de vină. Iar dacă criminalul din culpă este așa-zis lucrător din media, după o reculegere pe care și-o poate decide singur, e liber să revină la fabrica de minciuni și enormități.
De subliniat și că în condițiile în care fapta criminală a fost precedată de ingerarea unei cantități apreciabile de alcool relevată ulterior în aerul expirat, situația se simplifică; grija manifestată pentru bețivi face astfel încât pedeapsa să scadă cu cât s-a băut mai mult. Că doară alcoolicul e și el om, după opinia altor alcoolici, probabil.
Nu pot să trec peste compătimitoarea expresie dragă mediaticilor, dovedind tot scârțâitul românei pe limba unora, „tânărul riscă ani grei de pușcărie”; verbul a risca cuprinde în sine ideea de încercare, probă, dorința de a făptui ceva dificil cu conștiința faptului că poate reușești, poate nu; de exemplu urc în vârful unui copac cu riscul de a-mi rupe gâtul sau altă parte a corpului, dar mă cațăr cu încredere (nu tocmai justificată); sau „soțul gelos „riscă până la douăzeci de ani de închisoare”; nu numai că nu riscă nimic, dar după câțiva ani iese și o ia de la capăt; riscul ar fi fost al soției dacă rămânea în viață, deci corect ar fi „salvată de medicii de la urgență din ghearele morții – de fapt ale criminalului în intenție – soția riscă să moară la a doua încercare a bărbatului gelos”. Evident cu explicațiile de rigoare date știm deja de cine, conform cărora „bărbatul simte nevoia să-și ducă la capăt ceea ce nu a reușit de prima dată”; probabil și pentru că, ne spune dreptul medieval prin Tratatul despre schingiuiri al lui Guido de Suzzara, „bărbatul e de o mai mare conștiință”. Numai că, spune același, tocmai de aceea trebuie torturat mai pe îndelete ca să mărturisescă.
Ca să nu fiu acuzat de exagerări, voi relata un caz zguduitor pentru unii, deja banal pentru alții. Cu ani în urmă mijloacele media locale au prezentat cazul unei bătrâne de 80 de ani adusă de urgență de la țară, prezentând urme de viol și bătaie; ba chiar și amănunte ne-au fost oferite, cum că un tânăr din sat a bătut-o și violat-o, de data aceasta însă fără dubitativul „ar fi violat-o… ” (a nu se înțelege că ar fi vrut să o violeze), pentru simplul motiv că tânărul violator nu exista, deci se putea merge la sigur, iar bătrâna în fapt căzuse din cotăriță, ceea ce motiva vânătăile cele mai felurite. Provocând resentimentul justificat al medicilor, autorul știrii a replicat „v-am avertizat că fără ceva senzațional nu plec de la voi!”. La o analiză nu foarte atentă, am constatat că omul își făcea meseria exemplar; un coleg de la ceea ce se numește „jurnalism”, că ziaristica sună comunist (deși ambele sunt latine), mi-a spus fără ocolișuri că exagerarea, denaturarea, minciuna până la urmă sunt cuprinse în fișa postului, asta însemnând jurnalism adevărat.
Dacă toate cele arătate conduc clar spre o imagine a haosului premeditat, iată că cea mai nouă propunere legislativă vine să confirme acest lucru, de parcă nu ar fi suficient ce e acum; pentru ca toți derbedeii cu mintea tulbure, având carnet de conducere sau nu, să se poată desfășura și mai larg, se propune suspendarea carnetului nu la 15 puncte penalizatoare ca până acum, ci la 45, ceea ce înseamnă că haosul rutier va cunoaște cote noi, superioare, întreite. Combinată cu restricțiile impuse instalațiilor radar de pe șosele, noua prevedere nu se referă însă explicit la cei care nu au permis de conducere. Ce să penalizezi la ei, cum să le suspenzi ceva ce nu au?
E mai mult decât evident că o asemenea propunere nu putea veni decât din mintea tot a unui derbedeu decis să-și apere semenii, pe cei numiți pe drept eiusdem farinae, adică din același aluat (care „ar fi” rânced). El sus, aceia jos, dar ce seamănă se adună, mai ales la greu.
Astfel stând lucrurile – nimeni nu le poate contesta ca aspect și conținut – e clar că mult comentata și contestata de unii lucrare a lui Nichifor Crainic, dătătoare totuși de puncte cardinale, fie ele și sau tocmai în haos, rămâne un nevinovat eseu de spiritualitate românească, față de punctele de azi care cert trimit mai repede și indubitabil către augmentarea haosului benefic infractorilor.
Spre meditare (deși alții ar trebui să o facă) să nu uităm principiul Par delinquentis et suasoris culpa este, adică, așa cum ne arată realitatea vina făptuitorului și cea a instigatorului sunt egale.
