Marcu 2.21. Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel, peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi și mai rea ruptură se face.
În camera prea încălzită de la caloriferul imens de fontă, glasul lui se auzea încet cântând o muzică de operă, un belcanto dintr-o Italie pe care nu o văzuse niciodată. Stătea aplecat peste masă și cosea cu răbdare la un postav. Ochelarii nu mai făceau față, obligând ochii sa facă riduri după riduri de la atâta încruntare. Chipul îi era verde dar nu de la vreo boală, el reflecta tăcut postavul de culoarea gazonului englezesc, exact ca la meciurile de snooker unde jucătorii aplecați și concentrați arată ca niște marțieni. Când era mic lui îi plăcea să audă povestea croitorașului cel viteaz care pălise șapte dintr-o lovitură, șapte muște adică, și apoi își croise un brâu pe care brodase victoria sa, lăsând echivocul să domnească. Din când în când croitorul bătrân mai sorbea dintr-o cană cu ceai verzui din care ieșeau aburi și se lăsa în voia acului ce își vedea și singur de treabă după atâta amar de ani în care tot asta făcuse. Postavul se va transforma într-un mantou cu tăietură elegantă. Pe masa de lângă el, una mică din lemn de nuc frumos lucrat, croitorul ținea o cutie de carton în care erau aranjate ace, foarfeci, ațe de diferite culori și mici obiecte din metal lucitor necesare lucrului.
Croitorul a închis ochii. Se gândea la Ioana, fiica lui, plecată de zece ani în Canada, era medic, îi mergea bine, avea vești de la ea, îl suna des. Acum voia să-i croiască un palton pentru iernile alea crâncene de care auzise și el de la radio. Ioana nu-i voia să-i spună cât de nesuferite sunt iernile. Uneori sunt și minus 40 de grade, așa am auzit, îi zicea el cu voce tremurândă, iar ea râdea ușor ca o pană care gâdilă omulețul din fundul gâtului. Nici el nu-i spunea că e bolnav. O răceală. O să-i treacă. Ce să facă ea cu informația asta, mai mult s-ar tulbura, se gândea croitorul cel bătrân și continua să coasă postavul greoi și cu fiecare împunsătură se simțea mai slăbit și mai neputincios. Palton e prea dificil, o să-i facă o jachetă, una numai bună de purtat pe sub orice, să țină de cald pe drumurile reci și pustii dintre casa ei din afara orașului și spitalul în care lucra. Jacheta o poate ține pe ea în mai multe ocazii, poate că o să fie invitată de un coleg la o petrecere sau la un restaurant, am auzit că în Canada sunt restaurante bune cu foarte multe feluri de mâncare din mai multe țări, sunt oameni de toate culorile, așa se spune, se gândea el. O țară foarte mare și mult prea departe de micul lui atelier de croitorie.
E foarte cald în încăpere, croitorul a lăsat deoparte lucrul și s-a ridicat să facă niște pași, liniștea unei alte lumi domnea prin toate ungherele în care viețuiau păianjenii cu plasele lor în care își așteptau musafirii naivi și blânzi. Se întrezăresc zorii reci cu lumina lor puțină, cu roua și emoțiile începutului iar bătrânul croitor șterge cu mâneca un cerc pe geamul aburit și privește cu ochi triști orizontul înghețat. Depărtările sunt mai clare ca deobicei semn că frigul mușcă năprasnic și bătrânul poate vedea prin acești uriași ochelari ai naturii, ca-n tinerețe. Păturile înghețate ale vântului de nord se avântă ca o armată de neînfrânt și zădărnicesc planurile celor mici, celor care cară surcele în vetrele lor cenușii, celor cărora le bate adierea rece prin postavul rărit de vreme. În casa croitorului se aude un zgomot slab venit de undeva de sub podeaua roasă. Poate că e un șoarece flămând sau poate că sunt doar ecourile solitare de afară în căutarea unui locaș. Bătrânul își amintește că acum vreo doi ani a mai avut un partener de singurătate, un șoricel firav căruia i-a dat numele de Fix. Îi făcuse chiar și un adăpost tapetat cu grijă cu un postav de culoare verde închis. Micuța făptură a înțeles – așa cum doar animalele o pot face – că omul nu-i vrea răul și că această prietenie poate fi de bun augur. Lângă postavul frumos pliat, Fix găsea ori de câte ori avea poftă, o bucată de cașcaval gras și aromat, neprinsă în nicio capcană. Uneori Fix dispărea câte o săptămână și bătrânul se îngrijora tare mult, de multe ori trăia cu senzația că nu o să-l mai vadă și atunci se apuca să mai coasă la mantalele lăsate de izbeliște. Postavul nu mai era ca pe vremuri, acum printre fibrele sale țesute puteai zări mici goluri și în zilele reci chiar simțeai frigul în hainele noi. Într-o zi rece și umedă a toamnei trecute, Fix a adormit în cutia lui și a visat că e o pisică răsfățată, pentru că, deși nu era decât un biet șoarece, obiceiurile lui făcuseră pact cu dușmanul. De atunci bătrânul nu l-a mai văzut.
Croitorul a pus ceainicul argintiu și mat la fiert pentru un nou ceai. Aburii fac atmosfera și mai umedă și se rostogolesc prin aer umezind materialele din care bătrânul croiește tot soiul de chestii. Postavul umed miroase greu ca o armată abia ieșită din tranșee inundate. Bătrânul nu prea mai visa de când murise tatăl său. Acela fusese tot croitor, unul al oamenilor de vază. Într-o zi cei doi au fost nevoiți să-și ia rămas bun și fiul în dimineața aceea și-a scos ceasul și l-a pus tatălui său la mână. Voia ca timpul să fie bine măsurat și secundele să fie ca împunsăturile de ac, egale și curate. Tatăl l-a privit în ochi și cu puținele sale puteri a privit ceasul apoi i l-a înapoiat.
Nu iese nici jachetă, s-a întristat croitorul acum, gândindu-se la haina fiicei sale. Nu știu de ce, dar postavul pe care abia l-am luat e rigid, orice aș vrea să fac din el, materialul se-mpotrivește, se-ncăpățânează. O vestă poate ar fi o idee mult mai bună. O vestă poate fi purtată și pe sub o jachetă mai subțire, pe sub halatul de medic dacă o să aibă nevoie. Cufundat în gândurile sale s-a apucat iar de lucru în timp ce năzdrăvanul ceainic cântă vesel pe foc. Desenează cu creta un tipar cules din memorie pe postavul verde. Mâine tremură un desen nesigur, croitorul ia o altă pereche de ochelari, poate că desenul va ieși mai clar. Ceainicul anunță ultimele picături de apă prin șuierături ascuțite iar bătrânul îl umple iar și-l pune pe foc. Pe masa de lucru postavul refuză să ia o formă. O să fie o vestă fără buzunare, se gândește croitorul, Ioana mea nu o să se supere. A căutat apoi într-un caiet cu coperte roase o adresă, unde o să-i trimită haina cusută de el, când va fi gata. În toate foile alea îngălbenite nu se afla adresa ei din Canada, era o adresă mai veche din Germania, alta din Franța de pe vremea când făcea acolo niște cursuri de specializare. Canada e foarte mare, unde s-o caute? O să mă sune ea, cum face în fiecare seară, sigur o să mă sune și atunci am s-o întreb, și-a zis el și s-a apucat de lucru cu mai mare chef. Acul cu ureche mică se străduia să-i facă bătrânului pe plac și înainta cu viteză.
De undeva din depărtările orașului se auzea o muzică zglobie, un cor de îngeri în haine colorate coborâți din tăriile cerului. Croitorul s-a apucat să mai taie din postav ceva, iar foarfeca aluneca fermecată în fibrele aspre separând pentru totdeauna părțile. Vesta nu dorea să se arate, bătrânul se freca des la ochii ce lăcrămau de oboseală iar într-una dintre lacrimi s-a trezit o nouă amintire.
În tinerețea lui îi plăcea să meargă la un club de snooker, avea și un maestru de la care învățase tehnicile ascunse și eleganța. Era un sport de finețe, mâinile lui de croitor tânăr pe atunci se jucau cu tacul și trimiteau bilele exact acolo unde doreau. Postavul verde al mesei îl fascina și-l mângâia ori de câte ori avea ocazia, în sensul fibrelor, lăsându-l pe partener să aștepte neliniștit următoarea mișcare. Se simțea atunci stăpânul lumii, cu pantofii lui negri și lucioși care scârțâiau ușor pe podeaua din lemn, cu cămașa albă care-l strângea la gât și cu vesta cu spate satinat. Era mândru de hainele pe care le făcea chiar el, măsurând orele nopților de vară în metri de postavuri tăiate minuțios și în secunde de cusături impecabile. În tinerețea lui orele erau lungi iar nopțile aveau aromă de portocale încălzite la lumina lunii. Îl citea și pe Prévert, îi plăcea poezia Alicante. Une orange sur la table / Ta robe sur le tapis / Et toi dans mon lit / Doux présent du présent / Fraîcheur de la nuit / Chaleur de ma vie. În zeama de la portocale stătea toată splendoarea care se prelingea până la gleznele ei fine. O iubise pe femeia aceea cu ochi verzi dar ea alesese un alt drum, de fapt singurul posibil. Îi legaseră multe fire de postav invizibil și adesea se minunau și ei de miracolul pe care-l trăiau, până când foarfecile semenilor au sfârtecat tot materialul.
Ceainicul șuiera ca o locomotivă gata de plecare dintr-o gară mult prea mică. Bătrânul s-a așezat cu capul în mâini la o masă mică dintr-un colț al încăperii și a început să fredoneze ceva melodios, privind din când în când ceasul de la mână.
desen de Alina Gherasim
