Interviu ANDREI PANDELE: Viață cotidiană în comunism și anormalitatea furibundă

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

De cînd ați început să faceți aceste fotografii din seria celor care arată viața cotidiană în comunism și degradarea orașului București?

Eu am fost un arhitect pasionat de propria mea profesiune. După 1971, cum bine știți, ”s-a rupt filmul” sus de tot și, în înțelepciunea ei (sunt ironic, desigur), conducerea a hotărât ca toate deciziile să le ia activistul de partid. Inclusiv în arhitectură.

Aceasta însemna că făceai un proiect și trebuia să mergi la cineva, de sus, pentru aprobare. Omul cu pricina se uita la el, de regula ca găina în lemne, și spunea că nu e bine; că trebuia făcut invers. Își arăta puterea, de fapt.

Atunci, eu făceam de la bun început două proiecte care păreau că sunt opuse. Așa erau și replicile tovarășului Nicolae Ceaușescu în vizitele de lucru – ce e în stînga, trebuie să fie în dreapta! Ce e pe margine, trebuia să fie în mijloc, ce e mic trebuia să fie mare! Și viceversa: ce e în mijloc trebuie mutat la margine, ce e mare trebuie să fie mai mic!

În legătură cu ceea ce a fost și în București, pentru că nu se pricepea, prima condiție era să radă tot. Dacă i s-ar fi pus întrebarea ce e de făcut în condițiile în care s-ar fi păstrat unele case, nu ar fi știut niciodată. Nu uitați că a demolat aproape 6 km pătrați din centrul orașului și în jur de 2 km pătrați sunt nerereconstruiți. S-au dărîmat milioane de metri pătrați nu se știe de ce.

Și primele dvs fotografii?

În afara de pasiunea mea pentru arhitectură, sunt și pasionat de fotografie sportivă. Cu acte, sunt fotograf de sport din 1969. Făceam în mod obișnuit asemenea fotografii vineri, sîmbăta, duminica sau la meciuri speciale. Ei bine, acest fapt mă făcea să umblu foarte des cu aparatul la mine, de gît cum se spune. Părea ceva neobișnuit atunci și, la început, chiar așa a și fost. Dar faptul că am fost văzut în repetate rînduri la evenimentele sportive a creat și obișnuința de a fi acceptat așa – cum un aparat foto mereu la mine. Nu după mult timp, nimeni nu se mai mira că am așa ceva.

Mai întâi, am încercat să fac niște fotografii cu reperele orașului care urmau să dispară. Fiind arhitect, am intuit cam ceea ce se va face, ce va urma. Am avut, să zicem, puțin timp avans și am făcut cîteva fotografii care au ieșit incredibil de bine față de ceea ce mă așteptam eu. Trebuie să fie fost prin 1980, 1981. Auzisem, desigur, înainte ce vor să facă.

Am înțeles mai apoi, peste un timp, că era foarte grav ceea ce se întîmpla: că ni se distrugea moștenirea culturală, suportul memoriei. Să știți că oamenii cărora li se demolau casele, erau ca terorizați – li se distrugea cadrul de viață, li se distrugea viața.

La fel de rău ca și aceasta, mi-am dat seama că viața de zi cu zi devenise un calvar, iar aberația înlocuia progresiv normalitatea.

La început, în primele luni cînd am făcut pozele despre reperele orașului, am fost interpelat de Miliție de multe ori. Nu făceam nimic ilegal fotografiind, dar, în ochii lor, făceam ceva dubios. Nu era interzis să fotografiezi Bucureștiul, dar să faci așa ceva în zonele demolate nu era deloc bine văzut un asemenea gest. Știu mai multe persoane care au fost reținute ore în șir, cărora li s-a luat filmul din aparat.

Era greu să te ascuzi de ”organe”?

Era cu atît mai greu să treci neobservat cînd ai, ca mine, aproape 1.90 m. Nu mă puteam ascunde, dar puteam să fac un anume lucru, să pretind că îl fac de fapt și, în realitate, să fac altceva. Ei bine, așa a fost cazul cu multe fotografii din aceste serii tematice. M-am antrenat să fac poze fără să țin aparatul la ochi. Uneori am ratat multe poze, dar mi-au și ieșit, în condițiile acestea dificile, suficient de multe.

Cu autoritățile, de ce să nu spun, am avut noroc. M-au oprit de multe ori în primii ani, dar nu au găsit nimic în neregulă cu mine. Și a mai fost ceva. Predam un curs, se chema de perfecționarea fotografului. Și fotograful de la revista Ministerului de Interne – cred că se numea revista ”Tot înainte!” -, fotograf pe care îl cunoșteam binișor, mi-a dat trei nume. Era un nume de maior și două de lt.colonel. Erau persoane din Miliție care făceau instructaje. Dacă spuneam numele acestea, cei de pe stradă înghețau. Era o mare protecție,  referire la o ”relație” care mi-a fost de folos.

Cîte poze ați făcut?

Am zeci de mii de clișee. Aveam, cum vă spuneam, aparatul foto cam peste tot cu mine. Și mă împiedicam de cîte o chestie și atunci făceam poze. Era cîte un cadru, inserat în seriile de poze sportive și așa mai departe.

Să vă mai spun încă ceva: mi-a luat ani de zile să remarc și ceea ce nu mă interesa să remarc. Oamenii privesc și, de regulă, nu văd decît ce îi interesează. E ceva absolut firesc. Așadar,  mi-au trebuit mai mulți ani ca să văd și ce nu mă interesează. A fost o chestiune de antrenament, de educare a ochiului, la care, trebuie să recunosc, a contribuit și formația mea de arhitect.

De ce spun aceasta? Fiindcă nu eram, de la bun început, în timp real, conștient de ceea ce fotografiam exact. Unele lucruri, simbolistica lor ascunsă, gravă, le-am descoperit și eu însumi la mult timp după ce făcusem pozele. Vedem, adesea, ceea ce putem să vedem…

Despre dimensiunea cantitativă, fiindcă m-ați întrebat cîte poze am făcut: eu făceam mai mult decît o sută de filme pe an, marea majoritate alb-negru, iar pe fiecare film erau unu-două-trei clișee de genul acesta: comunism, abrutizare, viață cotidiană în comunism, demolări. Pe an, sunt, pentru aproape un deceniu, cîteva zeci de poze de acest tip. Iar, dintre ele, cel puțin una-două erau chiar deosebite.

Viață cotidiană în comunism, mai ales…

Da. Și, din ea, implicită, dar vizilă când privești cu atenție fotografii,e anormalitatea care este/era reprezentată de mici detalii. Butoaie cu brînză pe trotuar. Sau autobuze cărora li se spunea ”Elena Gay” – de la Enola Gay -, autobuze care avea un fel de coarne cu gaz, dispozitive în care ar fi trebuit să fie gaz. Sau sticle cu lapte înghetat la stradă. Și multe multe altele. Era o anormalitate, cum să spun, furibundă.

Cum v-au văzut oamenii fotografiile?

Fotografiile mele au mai mult efect la estici decît la vestici. E un aspect foarte interesant. Esticii recunosc despre ce este vorba, e despre viața lor de fapt. Am avut o dată o expoziție la Dalles și a apărut la un moment dat o echipă rusească de televiziune, ca să filmeze; era cu ei și un poet, pe post de translator, din Republica Moldova. Și, la un moment dat, au înghețat ăștia – că vine șeful. A venit. Un om înalt, cu haine Armani și cu ochi de gheață. A privit fotografiile și, deodată, s-a întors și, cu ochii înlăcrimați, mi-a spus că bunica îl trimitea să aleagă sticlele nesparte de lapte. Înțelesese despre ce erau pozele mele.

În contrast cu aceasta: un român a căruie soție lucra la Harvard m-a rugat să îi permit să folosească, să arate studenților, cîteva dintre pozele făcute de mine înainte de 1989. Mi-a scris doamna relativ repede: să știți că fotografiile dumneavoastră, mi-a spus aceasta, sunt considerat Science Fiction de către adolescenții americani. Au crezut că sunt trucaje, că le-am editat. Foarte interesante reacții și acestea…

Tehnic, ce făceați, cum lucrați, cu ce lucrați?

Aveam aparate scumpe. Două aparate scumpe. Tatăl meu a fost, în anii 1960-1970, expert al Organizației Mondiale a Sănătății. În 1969, la second hand, mi-a luat un aparat de top de atunci – Laika, foarte foarte bun. Al doilea, la finalul anilor 1970, nou de data aceasta, a fost tot un aparat de vîrf: Nikon.

Filmele nu se găseau foarte ușor. ORWO se găseau într-o vreme, apoi a fost tot mai dificil să mi le procur. Pe urmă, se găseau din alea românești, ARFO se chemau – argint foto, nu știu ce însemna exact. Ideea e că erau filme românești, nu extraordinar de bune, dar folositoare. Se făceau la Tîrgu Mureș. Erau cu pete filmele astea și, uneori, cu găuri. Procesl de fabricație nu era cum se cuvine.

Păstrați filmele?

Da. Sunt la mine. Tăiate, ordonate. Înainte de 1989, eu stăteam în Drumul Taberei. Dar filmele erau, majoritatea, acasă la tatăl meu și acesta a fost un motiv important pentru care am fost mai relaxat – erau la tatăl meu, deci erau mult mai greu accesibile. Negativele, vreau să spun. Or, trebuie să fii nemaipomenit de antrenat încît, atunci cînd te uiți la un negativ, să îți dai seama ce reprezintă. Adăugați la aceasta și faptul că fotografiile din seriile acestea mai problematice erau intercalate printre multele fotografii de sport.

Sunt scoase pe hîrtie, în format mare, toate fotografiile acestea din epocă? Sau încă aveți acolo părți încă neexploatate ale acestei comori de memorie?

Încă mai am. Încă mai descopăr și eu.

Cum ați aranjat, în mintea dumneavoastră, teritoriul în care, înainte de 1989, ați făcut aceste fotogradfii?

La început mergeam la întîmplare. Mai apoi, am început să merg să fotografiez țintit, zonele care mi se păreau mie mai adecvate pentru fotografii. Uneori scriam, cînd le aranjam acasă, străzile pe care fusesem – sîmbăta, duminică.

Era o stradă anume care era foarte ofertantă din punct de vedere fotografic și care îmi plăcea foarte mult. Se chema Strada Ecoului. Îmi plăcea pentru că avea o zonă  aproape în zig-zag. Nu era dreaptă. În partea unde era acel zig-zag erau niște case de mai bună calitate. Lumina cădea foarte bine acolo. O stradă splendidă pentru mine și pentru ceea ce aveam eu de gînd să fac în sensul fotografiei.

Dar, la un moment dat, dispărea orice reper. La început, știam pe unde merg – erau case, magazine, clădiri care îmi erau familiare. Și, dintr-odată, erai într-un pustiu, cu barăci, într-un loc străin. Parcă nu mai știai unde te afli, deși, fizic, puteai să îți dai seama. Dar se anulase toată povestea, tot contextul familiar. Făceam poze cu locurile alea goale și, în fotografie, era ca și cum nu mai știam unde mă aflu; în realitate, cum spuneam, sigur că știam cam pe unde mă aflu.

Chiar și acum, la cîțiva zeci de ani distanță de acele momente, locurile devin, în fotografie, neidentificabile sau foarte greu de identificat. La fel s-a întîmplat și cu prietenii mei la care am apelat pentru acest album. Greu, uneori foarte greu să ne dam seama exact unde fuseseră făcute cîteva fotografii. Ce anume era acolo; ce anume fusese acolo.

Să vă întreb ceva oarecum filosofic: țineți încă bine minte orașul acela care acum nu mai este? Partea din București dispărută sub buldozerele comuniste, de dinainte de a fi distrusă de buldozere?

Eu făceam planșe-contact. Aceste planșe au o putere de asociație fabuloasă. În sensul că, spre exemplu, despre fotografii din 1975 sau 1974 – care au, deci, peste 40 de ani, peste 4 decenii – crezi că nu mai ții minte nimic. Ei, și cînd mă uit peste ele, îmi aduc aminte foarte foarte multe detalii. Nu pot să vă spun acum, cînd vorbim, ce anume îmi amintesc. Dar, cînd desfac aceste planșe-contact, îmi amintesc foarte limpede. Poate că sunt un fel de madlene pentru mine…

Ce e din unghiul dumneavoastră de vedere Bucureștiul mutilat?

E orașul în care trăim. Lucrurile au fost început de către comuniști, ei au fost cei care l-au schimonisit, dar această operă întunecată nu s-a oprit odată cu căderea comunismului.

Să ne întoarcem puțin înainte de 1989: v-a fost frică atunci să faceți fotografii de acest gen?

Hm…Mi-e și rușine să spun: era un fel de sport extrem destul de plăcut, ca să zic așa…Nu în sine era plăcut, ci adrenalina era plăcută. Era ceva provocator. Pur și simplu, duceam o viață aparent normală și, din cînd în cînd, mă împiedicam de asemenea peisaje. Îmi ieșeau în cale.

Cum reacționau oamenii cînd îi prindeați în poze? Mai degrabă binevoitori? Erau vremuri în care suspiciunea își făcea din plin simțită prezența…

De obicei, prost. Nu se simțeau foarte confortabil să apară în fotografii. Să vă spun ceva: lucram la Casa Poporului și veneam din Drumul Taberei, acolo unde locuiam, spre serviciu. Veneam cu troleibuzul, coboram la Universitate și mergeam pe jos, pe Calea Victoriei, pînă la Casa Poporului. La un moment dat, pe undeva pe la Romarta Copiilor, în decembrie, am făcut niște poze. Ploua. Țineam aparatul pe sub haine, să nu îl plouă. Am mers către serviciu și, la un moment dat, am remarcat că sunt urmat de trei milițieni și de o tovarășă. Ea spunea, arătând spre mine: ”ăla e spionul, ăla  e spionul”. Am rezolvat pînă la urmă, le-am spus ce fac, dar, da, suspiciunea conta foarte mult în acele vremuri.

Mai era ceva: acum se poate filma cu aparatul digital. Se fac foarte ușor fotografii. Atunci, nu exista așa ceva. Și asta era și de bine și de rău. Cu aparatul digital, se poate verifica foarte ușor ceea ce ai fotografiat. Cu aparatele care aveau film foto, era mult mai dificil. Iar dacă atunci mă oprea, uneori, un milițian, aveam acoperirea cu legitimația de fotograf sportiv. Pe lîngă ”pilele” despre care am vorbit la începutul dialogului, și această, calitatea mea de fotograf sportiv, a simplificat de multe ori lucrurile.

Ați avut sentimentul că ați ratat cîteva fotografii excepționale?

Cum să nu? Bineînțeles. Probabil că fotografiile cele mai bune le-am ratat.  Fotografia pe film avea niște limite tehnice, mai înguste decît cea digitală. Țin minte și acum cîteva cadre pe care nu le-am putut pune pe film. Fie că nu aveam aparatul la mine, fie că era prea din scurt și nu aveam timp să montez aparatul, fie că nu am vrut să complic lucrurile cu reprezentanții autorităților.

Dar, sufletește, la imaginile din aceste serii – care descriu, așa cum o pot face fotografiile, ce era comunismul românesc – cum vă raportați acum?

Cred că germenii urîțirii Bucureștiului puși în comunism dau roade, din păcate, și acum. Sunt fotografii care țin de trecut, de istoria noastră recentă. Dar ele au și un anume prezent, au ecouri nefaste chiar acum, în zilele noastre. Din păcate…

 

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista Ramuri, nr 11/2018.

 

2 Comentarii

  1. David Hadaller says:

    Terrific interview and photo sampling!

  2. Ioana Crețoiu says:

    Andrei Pandele a avut curajul, inteligența și talentul să lase posterității mărturii prețioase despre viața în timpul „epocii de aur”. Am văzut una din primele sale expoziții, cea de la Teatrul Național, și păstrez în memorie o serie de fotografii care ilustrau perfect mizerabila noastră viață cotidiană, schingiuirea caselor, a bisericilor, demolarea unui cartier pe care s-a ridicat monstruasa Casă a Poporului. M-a impresionat faptul că expoziția era vizitată și de mulți străini, dintre care unii veniseră cu copiii lor ca să le arate și acestora cum s-a trăit în comunism. Impactul acelor imagini din trecutul recent, a fost atât de puternic încât nu le-am uitat nici astăzi. Cărțile cu fotografiile arhitectului Andrei Pandele sunt adevarate lecții de istorie care merită să facă parte din programa școlară. Felicitări pentru acest articol care sper să trezească interesul cititorilor pentru aceste documente fotografice.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *