Numele lui Harap Alb

Intrând în codru, feciorul trece cu repeziciune de la polul a fi la polul a avea, figurat epic de cele trei întâlniri cu Spânul. În vorbele mieroase ale ispititorului, aparenţa simuleazã esenţa, golul se substituie plinului, ondularea serpentinã a limbajului promited dreapta ieşirii din labirint.
Tocmirea slujitorului e pasul cãtre sciziunea fiinţei. Îndatã ce fiul de crai îşi doreşte sã aibã o cãlãuzã, el se condamnã la ascultare. Avutul sãu îi preia atributele, uzurpându-i identitatea socialã. Sluga intrã în rolul stãpânului, stãpânul devine slugã.Feciorul capãtã în schimb un nume care îl va distinge de restul lumii, punându-i în luminã starea de servitude: “Harap Alb”. Cele douã iniţiale, H şi A sugereazã imaginea treptei, prima cumulând sensul coborâtor şi suitor al mişcãrii, cealaltã – concentrând deplasarea cãtre un singur punct ascendent care se deschide apoi retrospectiv asupra porţiunii parcurse, evaluând-o din înalt.
Din punct de vedere semantic, “Harap Alb” reuneşte douã noţiuni care aparent se exclud: negrul absorbant şi albul iradiant. Alãturarea contrariilor creazã însã contextual unui paradox dupã care negrul devine un calificativ al albului şi invers. Aşa cum s-a mai arãtat , Harap Alb înseamnã “slugã albã”, iar mergând înainte, pe firul interpretãrii, observãm cã fiul de crai primeşte acest apelativ în momentul în care eul sãu şi-a pierdut suveranitatea, prin implicarea în sfera lui a avea. Este faza de eclipsã a luminii lãuntrice, de întunecatã servitude în cuprinsul cãreia fiinţa eroului îşi va sublime ascetic substanţa, decantându-se în alb.
Totodatã numele e indice al pulsaţiei care adunã spre a rãspândi şi intrã în expansiune pentru a concentra. La aceastã treaptã, Spânul, componenta efemerã a crãişorului, ar putea reprezenta voinţa de posedare a lumii în datele ei materiale, definirea identitãţii fãcându-se din perspective verbului impostor a avea; pe de altã parte, din clipa în care îşi primeşte numele de Harap Alb, feciorul intrã în rolul executantului dezimplicat, spectator al faptelor sale, din raza lui a fi.
În încercãrile ulterioare, deşi protagonistul este surprins continuu în mişcare spre împlinirea poruncilor Spânului, deplasarea lui este staticã, în vreme ce “stãpânul” sãu care aşteaptã, neclintindu-se din loc, pare într-o veşnicã mobilitate.

(va urma)

2 Comentarii

  1. ana-maria carrosio says:

    Numele eroului are la bază o dihotomie alb/negru, dar nu neapărat o antiteză pozitiv/negativ. El subliniază condiția duală de slugă (Harap) de origine nobilă (Alb).
    Ca să ne întoarcem la ritualurile iniţiatice, Harap Alb trebuie să moară ca să poată să renască, trebuie să capete un nume nou şi un ”tată” nou, ca, în final, să se poată desăvîrşi prin căsătorie. În alchimie, prin Opus Alchemicum, se obţine Piatra Filosofală, trecînd prin cele trei stadii fundamentale: negrul, nigredo, albul, albedo şi roşul – rubedo. Prima dată, materia se dizolvă intrând în putrefacție. Acesta este stadiul nigredo. Harap Alb îşi dizolvă personalitatea de ”crăişor”. În stadiul doi, materia se purifică, se sublimează. El renaşte şi capătă un nou nume.
    Stadiul final , al desăvîrşirii, nu-i mai aprţine doar lui. În poveste apare Împăratul Roş, care intră în contrast cu Verde Împărat. Un alt contrast cromatic,al culorilor complementare, care stau faţă în faţă pe steaua culorilor, şi care, atunci cînd se întîlnesc, formează o nuanţă incertă – gri colorat. Nu întîmplător, cei doi împăraţi nu se mai întîlniseră. Harap Alb pleacă de acasă un crăişor neştiutor, neexperimentat, trece prin ritualul de iniţiere, ajutat de monştrii fabuloşi, purificîndu-se.
    Sfatul înţelept, bătrînesc, pe care îl dă împăratul crăişorului:”în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți” (”Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă). Răul şi primejdia sînt şi ele necesare în structura basmului, în devenirea personajului. De aceea, nici împăratul nu le respinge în totalitate. Un rău mai mic este binevenit.
    Povestea lui Harap-Alb e o poveste a devenirii.
    Dacă pornim de la ipoteza că, în basm, dihotomia alb/negru este una a binelui şi răului, trebuie totuşi să observăm că, în basm, ele se întrepătrund. Răul este necesar nu doar pentru sublinierea binelui, dar, poate mai important, ajută la formarea caracterului personajului.

  2. ana-maria carrosio says:

    Numele personajului reprezintă condiţia duală de slugă nobilă – Harap Alb. În alchimie, albul – albedo – reprezintă materia purificată, iar negrul – nigredo – materia intrată în putrefacţie. În ritualul iniţiatic neofitul trebuie să treacă prin experienţa morţii ca să renască sub o înfăţişare antagonică primei. Harap Alb cunoaşte moartea prin coborîrea ritualică în fîntînă. Din crăişor devine slugă. Poate că antagonia alb/negru semnifică binele care se opune răului. Dar răul este necesar, nu doar ca să evidenţieze binele, ci şi ca să întărească, să formeze. Înţelepciunea dobîndită din bătrîni îl îndeamnă pe Harap Alb ”în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni”(”Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă) îi spune împăratul fiului său. Pentru că răul poate fi recuperabil, pînă la un punct. Totuşi, poate nu orice fel de rău este recuperabil. ”Dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân” (”Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă). Ca să ne întoarcem la alchimie, rubedo – roşu – este stadiul final. Apare şi un împărat Roş în poveste. Ajuns la rubedo, se încheie cele trei stadii pentru obţinerea pietrei filosofale – a înţelepciunii, a împlinirii ca personaj. El nu poate ajunge la treapta maturităţii – a căsătoriei, decît după ce a trecut cu bine toate încercările. Trecînd prin toate probele, ajutat de uriaşi, Harap Alb se desăvîrşeşte ca om înainte de a se înapoia la tatăl său.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *