Apar, în ultimii ani și cu precădere în momentul Centenarului Marii Uniri, o multitudine de publicații din zona memorialisticii care, într-o cheie proprie acestui tip de discurs istoric cu caracteristici aparte, pune accentul pe anumite momente din trecut prin prisma și din perspectiva anumitor protagoniști ai istoriei. Avem relativ recent și e foarte bine că lucrurile stau așa producții memorialistice din zona regalității, a diplomației, din zona aristocrației, din zona anonimilor istorici – fie ei soldați, medici, vizitatori ai regatului sau străini – care completează cu succes și cu amintiri personale tabloul epocilor și discursurile istorice ale specialiștilor. Din această galerie impresionantă facve parte și volumul publicat la Humanitas în 2018 intitulat Jurnalul unui medic militar 1917-1918, semnat de doctorul Raul Dona, un jurnal care a văzut lumina tiparului acum pentru prima dată și care cuprinde momentele sale de pribegie din Moldova (între ianuarie 1917 și noiembrie 1918) alături de familia sa pe fundalul Marelui Război. „Este – așa cum afirmă în Cuvântul înainte Veronica Milicescu – Marele Război care a dus la făurirea României Mari, descris după o zi de spital militar, de un confrate care aparținea elitei intelectuale, la lumina lămpii sau a lumânării, cu creionul, în caietul negru.” (p. 7)
Raul Dona (1873-1924) își începe cariera, ca medic, în anul 1898, după obținerea titlului de doctor și a dreptului de liberă practică. În 1916 s-a căsătorit cu Niculina Delavrancea (cea care, de altfel, semnează și desenele din paginile acestui jurnal) una dintre fiicele scriitorului Barbu Delavrancea. Înfrângerile suferite de armata română la scurt timp după intrarea în război și pătrunderea trupelor germane în capitală l-au determinat pe Dona ca, împreună cu familia, să se retragă în Moldova.
Jurnalul său reprezintă un veritabil tablou de epocă, o frescă umbrită de culorile sumbre ale războiului, în care evenimentele personale se desfășoară pe un fundal al marii drame ce a cuprins atunci omenirea. Dona scrie cu conștiința faptului că paginile sale vor fi citite cel puțin de fiica sa, pentru a cărei sănătate (copila are câteva luni în timpul șederii cuplului în Moldova) face sacrificii enorme. „Va veni o vreme când, cetind rândurile astea, Ieninul sau un altul o să vibreze un moment de freamătul sufletului nostru zbuciumat în anii teribili ai războiului umanităței înnebunite.” (p. 156)
Dincolo de stilul său clar, concis și sensibil –calitățile literare ale documentului sunt evidente și îmbucurătoare –, dincolo de multitudinea de detalii referitoare la ororile războiului (descris așa cum se vede el în cea mai neagră hidoșenie și monstruozitate, cu plăgi, cu sânge și schilodiți), impresionante sunt pasajele introspective și de reflecție ale autorului vis a vis de evenimentele la care este martor. Există acolo și momentele de cedare umană – „Îmi doresc moartea din tot sufletul și de un fir de ață mai atârnă să nu mi-o dau de bunăvoie.” (p. 142), sunt vizibile fragmentele în care e conștient că ceea ce îl ține în viața este iubirea pentru familia sa, ambiția de a le dărui minimul de confort pentru a putea supraviețui acestei drame, dar și neputința de a-și face meseria ca medic, în condițiile în care se lovește de o penurie generalizată. „Ideal, întruchipare, viață, avere, sănătate…Tu să le dai și alții să profite. La spital tremur de frig, n-am sobe, n-am lemne, n-am cu ce să le aduc, primesc numai ordine care de care mai amenințătoare, de răspundere angajată față de o curte marțială eventuală. Vexații, obrăznicii, răbdări și înghițiri în sec. Asta e pentru noi zilnic. Poftește să te plângi: ești socotit nepatriot, neserios, nu ești om (ei sunt)!” (p. 174).
Paginile sale transmit imaginea unei țări lovită crunt, și sunt scrise fără menajamente și fără a absolvi prin scrisul său pe cei responsabili de situație. „E o jale indescriptibilă spectacolul dureros, dureros adânc care ți-l oferă coadele celor care așteaptă la depozitele de alimente ca să ia azi puțin ulei, mâine mălai, altă dată cartofi și astfel vezi zilnic coada flămânziților nenorociți de soartă, urgisiți care așteaptă de o parte și de alta a trotuarului la ușile depozitelor, bruscați de gardiști (…), ținuți în frig, în ploaie, rebegiți, vineți și tremurând, alții trântiți pe jos, bătrâni gârboviți (…), copii desculți, goi (…), femei cu câte un copil în brațe, învinețit de frig, murdar, plângând ca desperat, toți așteptând resemnați, plecând adesea după câteva ore de așteptare pentru a reveni a doua zi la același chin.”(p. 167).
Nu mai puțin impresionant – și merită subliniat acest aspect – este caracterul vizionar și lucid cu care doctorul Dona își notează impresiile cu atât mai mult cu cât unele concluzii pe care adesea le trage („De ce nu m-am născut într-o țară civilizată?”) par, din nefericire, că își găsesc valabilitatea și o sută de ani mai târziu. Dar, este soarta istoriei și ironia ei de a ne surprinde atunci când ne așteptăm mai puțin. Bref: cartea lui Raul Dona este unul dintre cele mai puternice volume de memorii apărute la noi în ultimii ani.
notă: text publicat în revista ”Ramuri”, nr 12 / 2018
