La mulți ani, Ana Pop Sîrbu!

Astăzi, doamna Ana Pop Sîrbu împlinește o frumoasă și rotundă vârstă. La mulți ani!

Publicăm mai jos un text, semnat de Adrian Lesenciuc, despre poezia Anei Pop Sîrbu:

Poeme din seiful unui veac necitit

-Adrian Lesenciuc

Ana Pop Sîrbu e un martor tăcut al trecerii poeziei prin vârstele ei. Bistrițeancă formată la Cluj, în școala echinoxistă mai exact, stabilită la Timișoara după un periplu prin Hunedoara, Ana Pop Sîrbu privește cu distanță și  nostalgie nașterea altor ritmuri. Fără a se așeza sau a fi percepută ca situându-se împotriva curentului – ba, din contră, poeta se bucură de aprecierea confraților de vârste și filiații poetice diferite, iar exemplul cel mai la îndemână este chiar premiul filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru Morfologia nopții (2014) –, fără a miza pe armele revoluției, Ana Pop Sîrbu proiectează ritmuri și spații largi, cu rezonanțe estompate, stimulând prin poezia sa alte simțuri. Simțul vizual, spune universitarul Ilie Gyurcsik, este cel stimulat în Eudemonie[1]: „semnificația stimulativă trebuie luată în considerare prin prisma stimulării vizuale, a iradierii oculare a câmpului vizual central și periferic” (pp.150-151), notează universitarul timișorean, investigând  textele poetei cu instrumentarul filosofului american Willard von Orman Quine. Simțul auditiv este cel stimulat în Sunet în re minor[2], prin „poemele-diapazon” (cum le numește prefațatorul lucrării, Florin-Corneliu Popovici) care, în vibrație, dau tonul unei emisii a distanțelor și acordează emisia lirică din pagini cu ritmurile ființei culturale.

Ana Pop Sîrbu rămâne așadar fidelă unei linii de emisii cu rezonanțe adânci, blagiene, propunând cititorilor ritmurile unei muzici profunde, într-un ritm leneș, al contemplării, răscolit de imagini poetice ale unei aparente distanțări: „nici un zgomot pe crusta mării”, „coasa decojea timpul”, în fapt ale interiorizării, în Eudemonie:

Ziua zace-n asfințit./ Aerul îi mai ține de cald./ Drumeagul e pustiu,/ Luna stă cu fața întoarsă./ Ceva mai încolo, un mușuroi/ Se îngroapă tot mai adânc în pământ./ Are grijă să-și poarte în spinare/ Fața întunecată./ O fată trece pe lângă fântână,/ Murmurând blând (Drumeagul, p.20) sau Surâzător, iulie cufundat în hamacuri/ Fără ultragii, fără striviri./ Aerul împietrește prin unghere./ Trupeșa căldură s-ar ascunde în noi./ Doar amintirile mijesc (Prin unghere, p.38) sau O lumină se strecoară printre degete./ Un întuneric stângaci. Cuvinte striate/ Se dau la o parte. Portretul tău înnoptează/ În albul din jos (p.126).

Timpul rămâne singurul depozitar al trecerii blânde, sfioase, netulburându-i ritmurile. Timpul abia evidențiază „gesturile tocite”, abia consemnează frângerea „cămășii fetale”, abia dă seama de ceea ce ar fi în mod normal prag între iluzie și realitate. În acest timp băltit al așezării: „Numai timpul a rămas. Te lipești de el/ Ca de un drum umblat (Zile tulburi, p.112), orizonturile vibrează ca în fenomenul Fata Morgana: la trecerea din medii cu temperaturi diferite, aerul cald al așezării reflectă sub un unghi de incidență mic dezacordurile vieții. Ceva din acest orizont al așezării nu izbutește armonizarea. E nevoie de „poemele-diapazon” din Sunet în re minor pentru a armoniza ceea ce simțul văzului nu a putut să acopere. Un timp întors se așterne în paginile celui mai recent volum. Poezia rămâne una a marilor distanțe, a marilor depărtări, dar e, deopotrivă, și a marii treceri. O poezie a trecerii cu aceleași nuanțe blagiene, care reînvie, nostalgic, dicțiuni, dar care colorează, mai ales, proiecții. Același orizont îndepărtat pierde din claritatea angajării solare din volumul precedent și câștigă, prin implicare sonoră, în plan vizual: orizontul se colorează de înserare, ritmurile altor vremuri iau chipul crepusculului, căldura se disipează și lasă locul clarității unor acute cu vibrație specială în interior:

Vremea de-atunci,/ Când contururile luau/ O altă înfățișare,/ E și vremea de-acum.// Bucata de albastru,/ Acum, străină,/ Întorcea pagină cu pagină,/ Ceața din drum,/ Ori dâra lăptoasă/ Ce scârțâie pe podea (Contururi, p.60), sau Toți am umplut neantul./ Am mers încet pe marginea lui./ Din loc în loc, amnezia ne dădea târcoale./ Trăgeam peste noi pătura drumului./ Ne trezeam pe aceeași bordură./ Iluzia, nimicurile/ Vâsleau alături de noi./ La ora zece fix,/ Un domn lustruia pustiul/ Cu o bucată de postav (Un domn lustruia pustiul cu o bucată de postav, p.88) sau Pânze noi îl acopereau./ Împingea, tot împingea depărtarea./ În unghere se vedeau lucarne stinse./ Ea sta cu spinarea lipită de ele./ Noiembrie se-nsera. Era blând./ Vorbeau tot mai puțin./ Șovăia. Paloare pe chip./ Un petic de arsenic în sânge./ Trebuia să țipe,/ Sau să stea pitită la rădăcina/ Lucrurilor fixe. (Semiobscuritate, p.108)

 

Ana Pop Sîrbu se încăpățânează să scrie poeme „din seiful unui veac  necitit”. E, într-un fel, în continua căutare a conturului care să dea formă propriei poezii fluide, topite sub soarele zilei scurse. „Se zvonește că poeții lumii/ Au obosit. Că ritmul e agonic” (Torța, p.120), constată cu distanță poeta. Și răspunde, în năvala de ritmuri, prin poeme sinestezice,  prin scriitura care produce sunetul armonios, eufonia. Rămâne în aceleași spații largi, „toposuri ale fugii”, cum le numește Florin-Corneliu Popovici, în dublul sens de alergare de sine și în sine, dar și de compoziție contrapunctuală algoritmică, repetitivă, în acord cu vibrația ființei culturale. „În subterană, Sunet în re minor – subliniază Popovici  (p.11) – este o formă de protest la adresa surzeniei și a cecității contemporane în materie de poezie”. Poezia din Sunet în re minor se opune ritmurilor galopante ale unor vremuri fără orizont. Încearcă să compenseze surzenia în raport cu anumite frecvențe de emisie, mai ales în raport cu cele ale ritmurilor interioare. Iar Ana Pop Sîrbu continuă să asculte ritmurile naturii, să îi cuprindă depărtările în vibrația propriei respirări poetice.

[1] Ana Pop Sârbu. (2016). Eudemonie. Eudaemonia. Ediție bilingvă, româno-engleză. Traducere și postfață de Aba-Carina Pârlog. Timișoara: David Press Print. 168p.

[2] Ana Pop Sîrbu. (2017). Sunet în re minor. D minor sound. Ediție bilingvă, româno-engleză. Prefață de Florin-Corneliu Popovici. Traducere și postfață de Aba-Carina Pârlog. Timișoara: David Press Print. 196p.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *