Cartea transparențelor

Dincolo de remarcabila consistență și uriașa densitate simbolică (avem de-a face cu peste 430 de pagini de ficțiune barocă, intensă în implicații existențiale și multifațetată în deschideri referențiale), Transparența (Humanitas, 2018) va fi citit, mai întâi, ca debutul în proză al unui poet deja consacrat. Asta implică un orizont de așteptare presetat, deși nu sunt excluse nicicând surprizele, căci slalomul liber printre euri e avantajul oricărui ficționar și mă gândesc îndeosebi la Zodia Cancerului, jurnalul publicat de Radu Vancu în 2017. Totuși poezia lui, tandră și intimistă, nu părea predispusă la o concurență narativă, or exact acesta e exercițiul tușant al autorului, în noua ipostază de scriitor.

Eludând tipologiile minimaliste contemporane, cronologiile rigide și parcursurile liniare convenționale, Transparența e o inflorescență prozastică ce mizează pe nenumărate nebuloase descriptive și intertextuale. Prinse în filigranul calofil al stilului, ele dezvoltă treptat o hartă imensă a lumii, concentrată maximal în coconul textului ca un orășel de jucărie într-un glob de sticlă. E vorba de un Sibiu halucinant, proiectat fragmentar în toată istoria lui seculară, de la contururile trasate cu piele de taur de protopărintele sas Hermann între dealurile Cibinului, sub ochii regelui maghiar Geza, până la epoca de dinainte și de după 1989. În interiorul acestei lumi, din care se ridică, erect, turnul gotic al catedralei evanghelice și-n mijlocul căreia tronează cârciuma funambulescă a Gralaajului, se mișcă personajele ce compun atmosfera boemă a poveștii.

Protagoniștii, eul-narator și iubita sa, Mega, sunt doi studenți la litere izolați într-un apartament tapetat cu rafturi de cărți, devorați de o sexualitate intensă și autistă, care-i consumă și-i fortifică, în același timp. Printre varii și inefabile pasiuni tinerești (un doctorat despre terorismul literaturii, desenatul de frunze și nori, interminabile discuții despre autori, titluri și idei, rătăciri urbane, muzica rock, traduceri ”barretizate și jimmorrisonizate” din Rimbaud, călătorii și proiecte scriitoricești inedite), vocația lor contemplativă le revelează nebănuitele corespondențe dintre existența lor concretă și realitatea pe care această existență o provoacă. Existența cvasi-solitară a celor doi ilustrează din plin una dintre mizele romanului lui Radu Vancu, aceea că literatura e viață, de fapt, că legăturile dintre pulsațiile realului și puterea cuvintelor sunt inextricabile. Tatăl Megăi, ”el capitan”, fost colonel de securitate, e sponsorul nedorit al boemiei celor doi studenți. Uns cu toate alifiile și după căderea comunismului, a devenit, prin amestecul de inteligență subtilă, avantaj informațional și cultură convertită malefic, un preot al manipulărilor istoriei și al omnipotenței banului. Schema sa de îmbogățire rapidă (un joc Caritas extins la scară mondială) resemnifică traseele întregii lumi desfășurate de imaginarul epic, urmând schema biblică a Întrupării și a celei de-A Doua Veniri a Mântuitorului. Transformată într-un subtil mecanism distructiv, ideologia fostului cerber comunist dovedește încă o dată, prin subtextul său catastrofal, cât de inocentă și de frumoasă e, de fapt, gratuitatea  literaturii. Celelalte personaje gravitează și ele în jurul Gralaajului, ”subpământa” infernală a marilor vicii și a colocviilor înecate în alcool. De amintit sunt autorii ”reali”, prezenți cu numele lor cunoscute: Mircea Ivănescu (al cărui vers reprezintă una dintre ocurențele romanului − ”ce frumoasă e moartea”); Vancu, un bătrâior universitar sibian, prieten și mentor al protagoniștilor (”erou” al unei sordide sinucideri, în prelungirea antitetică a ocurenței maestrului său, Ivănescu).

Dar teza ”tare” a romanului lui Radu Vancu și cea mai relevantă formă a autoreferențialității sale structurale îmi pare filosofia transparenței, ilustrată polimorf în toate ramificațiile epice și simbolice ale poveștii. Această filosofie pornește chiar de la afirmația eului-narator din prima pagină − ”eu nu cred în realitatea lumii”, amintind de un loc comun al literaturii autohtone − ”în faptă lumea-i visul sufletului nostru”, derivată, la rându-i, din nu mai puțin celebra afirmație schopenhaueriană ”Die Welt ist meine Vorstellung” (”lumea e reprezentarea mea”). Ca variantă a misticii luminii, teza transparenței are la bază teoria genetică a nanocristalelor guanine, pe care toate ființele vii le-ar conține în corpul lor, dar pe care doar unele, excepționale, le-ar actualiza ca răspuns la spaime și la emoțiii puternice. Așa se explică, în primul rând, accesele de transparență ale protagonistului, care-l fac să devină adesea invizibil, cu o invizibilitate parată doar prin gradele alcoolului. Notează acesta undeva, în manuscrisul său destinat unei ipotetice și empatice viitoare cititoare, dacă textul va fi supraviețuit catastrofelor universale provocate de puterea cuvintelor: ”Guanina, așadar. Ea e eroul meu personal care pune în act ce se întâmplă undeva în grosimea milimetrică a dermei mele, de fiecare dată când spaima sau plăcerea devin excesive, insuportabile, ucigătoare în exact același fel în care ar putea fi ucigător un boa smarald de copac sau un sfrâncioc pentru cameleon: spaima a aranjat, poate în prima copilărie, poate înainte de a mă naște, micile cristale guanine sub piele; tot ea le-a învățat cum să-și miște straturile transparente astfel încât lumina pe care o reflectă să fie, la rândul ei, transparentă…”. Și încă, mult mai explicit pentru tipologia personajului și pentru evoluția sa în interiorul narațiunii: ”Mă consolează totuși gândul că, dacă suntem niște monștri, suntem unii ai Paradisului – fiindcă numai acolo corpurile, după cum unii dintre noi își mai amintesc, nu aveau umbră – numai acolo, vizibile fiind, erau așadar transparente. Ne-am adaptat, chiar întrucâtva virtuoz, la spaimă extremă și la plăcere extremă; nu știu dacă asta face din noi monștri – sau, dimpotrivă, echivalenții târzii ai primelor maimuțe care s-au ridicat în două labe spre lumină. Poate că nu suntem monștri, ci capete de serie. Poate că suntem primele maimuțe care ne-am adaptat la lumină, primele maimuțe care vedem cu adevărat lumina, de jur-împrejur, și nu doar cu bulbii primitivi din cap. Suntem guanină mai bine aranjată, atâta tot. Cristale de guanină conștiente. Iar restul, neadaptații, opacii, inerțialii, cei care n-au știut să metabolizeze spaima, sunt cristale care se ignoră. Atâta tot”.

Această transparență văzută drept componentă organică a ontologiei realului duce la nesfârșite reverberații poetice ale lumilor, ale personajelor și ale evenimentelor suprapuse, intricate, reflectate sau camuflate unele într-altele, indiferent de cronologia lor pe axa istoriei: animalele pictate de primitivi pe pereții peșterilor; concepțiile despre cuvinte și despre corp ale Sfântului Augustin și ale contemporanilor săi; trupul Hristosului răstignit, trupurile celor înviați o dată cu El la A Doua Venire și trupurile pictate aidoma în tablourile cu subiect biblic; catedralele gotice construite după nevăzute modele aeriene, în zorii Evului Mediu; relatările din miile de cărți de literatură; zeii morți ai nihilismului nietzschean; poveștile de viață ale scriitorilor de canon; ingineriile financiare în care crede fostul colonel de securitate; arhitectura orașelor precum Sibiul, care ascunde sub tencuiala căzută alte orașe mai vechi; petecile de pe blugii Mustang ai hipersensibilei Mega; rănile de pe fața și spatele protagonistului, hamal part time la supermarket; drumul ”lemniscat” al soarelui, la răsărit, privit mereu din același punct, omolog desenului ”lemniscat” al oaselor din șoldul fetei sau al traseelor ”lemniscate” ale celor doi studenți prin labirintul burgului de la poalele Făgărașilor; perimetrul ecranului de la laptopul Dell, la care se scrie romanul în desfășurare; amvonul catedralei gotice din piața centrală; dispunerea galaxiilor în cosmos etc.. În lumina acestor nesfârșite forme ale transparenței, totul se suprapune peste tot și nimic nu are consistență de sine, într-o rețea de corespondețe literale infinite, între care, desigur, poate fi inclusă și relația dintre autor și eurile sale textuale. În acest sens, într-adevăr, eroul romanului are dreptate, ”realitatea lumii” nu e de crezut, căci nimic din ceea ce se vede și se citește nu e ceea ce pare: ideile trimit mereu la cuvintele care le semnifică transparent, biografiile sfârșesc în ficțiuni, nu se știe cine pe cine citește, nu se știe cine cui scrie și cine pe cine (sinu)cide, în cuvinte. În consecință, lumea, cu toate ale ei, e un imens labirint de pereți din sticlă, distruși periodic de variatele apocalipse ale oamenilor. Prăbușirea apoteotică a catedralei evanghelice, în final, e doar arvuna lor.

Roman al Sibiului ca sinecdocă a lumii, roman al literaturii ca mecanism suprem de generare a realului și roman al indiscernabilei autoreflexii auctoriale, Transparența lui Radu Vancu e o carte unică, în spectrul prozei de la noi. E un ”basm” socio-politic și cultural (fundalul de bază e cel al anilor 1990) elaborat în numeroase detalii, randomizate ostentativ astfel încât să cuprindă în canavaua epică marile teme ale literaturii de totdeauna – iubirea, moartea, suferința, marginalitatea, frumusețea, Dumnezeu, istoria. Profund antimimetică și reacționară, cu greutatea ei estetică și simultan cerebrală e greu s-o plasezi în vreo paradigmă recentă Urmându-i perspectiva, aș zice că Transparența e ea însăși o carte a transparențelor de tot felul, una de-o evidentă originalitate, implicând cu nedisimulată risipă și imaginația, și lexicul. E o carte foarte bună, în tot cazul, și, s-o recunoaștem, e mai ales pentru cititorii antrenați.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *