Ajutoarele nãzdrãvane ale lui Harap Alb

În timpul ospãţului dat de Împãratul Verde în cinstea aşa-zisului nepot, se aude de la fereastrã glasul pãsãrii mãiastre: „Mâncaţi şi beţi şi vã veseliţi, dar la fata Împãratului Roş nu vã gândiţi!”.
La auzul acestor cuvinte, mesenilor li se stricã pe neaşteptate cheful. Pasãrea aduce în vremelnic mesajul unei dimensiuni ignorate cu bunã ştiinţã: nimicnicia pãmântescului. Fata Împãratului Roş e asociatã în comentariile oaspeţilor cu ideea de moarte şi jertfã, cu vrãjitoria şi cu zborul, iar tatãl ei e pus în legãturã cu spectacolul devastator al timpului prãpãdind “sângele omenesc”. Pe când mesenii se tulburã înfricoşaţi, Harap Alb ascultã şi zâmbeşte. Zâmbetul lui îl scoate din fire pe Spân care îi pregãteşte din nou pieirea:
„Vra sã zicã tu ai ştiinţã de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabã sã-mi aduci pe fata Împãratului Roş de unde ştii şi cum îi şti tu”.
Povestea nu ne spune deschis care e rostul zâmbetului lui Harap Alb, totuşi putem deduce cã eroul se lãsase pãtruns de lumina altui înţeles ce îl fãcea atent, imun pentru o clipã la spaima trezitã în efemer de ivirea pãsãrii. La porunca Spânului, el recade în fragilitatea fragmentarului şi iese “plin de mâhnire”. Se duce în grajd, la cal, sã-şi verse amarul, dar ajutorul nãzdrãvan îi restituie încrederea în puterea întregului, imprimând momentanului circularitatea unui viitor deja parcurs:
„Las pe mine, stãpâne, cã ştiu eu pe unde te-oi duce la Împãratul Roş: pentru cã m-au mai purtat o datã pãcatele pe acolo cu tatã-tãu, în tinereţile lui”.
Din acest punct, Harap Alb înceteazã a mai fi o entitate aparte, fiinţa lui se cosmicizeazã, dispersându-se în elementele totului viu. Liniarul se ramificã în meandre, ascultarea se amplificã:
„Când fu sã treacã un pod peste o apã mare, iaca o nuntã de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce sã facã Harap Alb? Stã el oleacã şi se sfãtuieşte cu gândul: „Sã trec peste dânsele, am sã omor o mulţime; sã dau prin apã, mã tem cã m-oiu îneca, cu cal cu tot’”.
Punând în cumpãnã vremelnicia sa cu cea a gâzelor, feciorul pare sã uite cã armãsarul lui e nãzdrãvan. El se coboarã la nivelul cel mai umil al firii, ferindu-se sã le strice ceremonia, clipa de nemurire a trãitorului, şi devine pãrtaş la gloria mãruntului în acelaşi chip în care, mai târziu, micile fãpturi îi vor netezi calea spre propria lui nuntã. În mod asemãnãtor, adãpostul meşterit de erou pentru albinele rãtãcite se înfãţişeazã ca replicã în oglindã a Împãrãţiei Verzi, dãruitã în final lui Harap Alb.
Din amândouã pãrţile, de la furnici şi de la albine eroul capãtã câte o aripã. Greu de înţelesuri este, în ansamblul poveştii, ritualul chemãrii în ajutor, cãci Harap Alb, în ipostaza fragmentului, va apela la întreg, dând foc aripilor. Zborul trebuie sã fie ardere, luminã, pentru ca natura sã se anime benefic, concentrându-şi puterea în jurul singularului precar.
Oglindirile continua angrenând suprafeţele tot mai vaste ale eului în expansiune. Harap Alb îşi universalizeazã fiinţa, scindându-se în cinci ipoteze de lucru, având ca ţintã dobândirea controlului asupra materiei (Flãmânzilã şi Setilã), asupra energiei (Gerilã), asupra spaţiului şi timpului (Pãsãrilã-Lãţ-Lungilã şi Ochilã). Aceste întrupãri, corespunzând celor cinci simţuri emancipate de sub tutela mãrginirii, sunt vãzute mai întâi în desfãşurarea lor haoticã, din perspective apetitului infinit care pradã şi pustieşte, epuizând limitele pãmântescului. Hrana ce nu saturã, frigul care arde, transparenţa opacitãţii şi capturarea incomensurabilului se instanţiazã în imaginile groteşti ale unor dimensiuni sublime.
Asemeni cerşetoarei şi calului rãpciugos, aceste personaje i se aratã lui Harap Alb în veşmintele sãrãcãcioase ale aparenţei. Spre deosebire, însã, de smerenia cu care eroul se adreseazã calului ori Sfintei Duminici, constatãm în dialogul lui Harap Alb cu neobişnuitele fãpturi o familiaritate dezinvoltã, arãtând o datã şi mai mult colocviul intim al eului cu disponibilitãţile sale deşteptate din latenţã. Eroul, „pãrtaş la toate”, îşi reflectã nesaţiul de nemãrginire în tovarãşii sãi, a cãror comportare stârneşte râsul tocmai prin inadecvarea debordantului la forma finite a reprezentãrii.
Numai vocea lui Ochilã se ridicã poematic deasupra celorlalte, evadând pentru o clipã din schimonosirea la care l-a condamnat conturul:
„Toate lucrurile mi se aratã gãurite, ca sitişca, şi strãvezii ca apa cea limpede: deasupra capului meu vãd o mulţime nenumãratã de vãzute şi nevãzute: vãd iarba cum creşte din pãmânt; vãd cum se rostogoleşte soarele dupã deal; luna şi stelele cufundate în marea…”/

(va urma)

3 Comentarii

  1. ana-maria carrosio says:

    Harap Alb nu ar putea exista fara ajutoarele lui. De fapt, ar exista, dar nu ar evolua ca personaj. Iar ajutoarele lui exista ca sa-l sustina pe el. Ca sa-l transforme. ajutoarele sint mici fragmente separate ale personalitatii lui ca intreg.
    Harap Alb nu ar trece probele fara ajutoarele lui. Probele il ajuta pe el in devenire.
    Harap Alb nu ar fi Harap Alb fara spin. Spinul este un punct de reper negativ in care se oglindeste Harap Alb, cu bune si rele. Pantru ca el nu este perfect, ci perfectabil.

  2. ana maria carrosio says:

    Harap Alb nu ar putea exista fara ajutoarele lui. De fapt, ar exista, dar nu ar evolua ca personaj. Iar ajutoarele lui exista ca sa-l sustina pe el. Ca sa-l transforme. ajutoarele sint mici fragmente separate ale personalitatii lui ca intreg.
    Harap Alb nu ar trece probele fara ajutoarele lui. Probele il ajuta pe el in devenire.
    Harap Alb nu ar fi Harap Alb fara spin. Spinul este un punct de reper negativ in care se oglindeste Harap Alb, cu bune si rele. Pantru ca el nu este perfect, ci perfectabil.

  3. ana maria carrosio says:

    Harap Alb nu ar putea exista fara ajutoarele lui.
    Harap Alb nu ar trece probele fara ajutoarele lui.
    Harap Alb nu ar fi Harap Alb fara spin.
    Un proverb frantuzesc spune: ”on a toujours besoin d’un plus petit que soi”. Basmele par sa prefigureze cel mai bine proverbul frantuzesc, iar basml lui Creanga nu face exceptie. Sigur ca orice fapta trebuie rasplatita, iar Harap Alb isi rasplateste micutele ajutoare prin bunatatea lui. Pentru ca el nu are altceva. Basmul il surprinde pe erou in timpul uceniciei la spin. Nu ni se dau multe detalii despre el inaintea plecarii lui de acasa. Asa ca Harap Alb nu are avere, nu are mostenire, nu detine nimic altceva inafara de un cal nazdravan. Si acela, initial, sub infatisarea unei mirtoage respingatoare. Furnicile, albinele si tovarasii nazdravani, calul si batrinele intelepte substituie temporar vitejia, fantezia si entuziasmul eroului. Harap Alb nu are puteri extraordinare. Toate probele imposibile le trece datorita eroilor fantastici. La sfirsitul probelor, Harap Alb e nemuncit si proaspat ca o floricica.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *