În lumea în care suntem închişi cu toţii, ca într-o imensă monadă transparentă, nu există decât acest prezent etern care ne devoră cu postările şi cu emoticoanele sale. Trecutul este şters, în vreme ce viitorul nu va mai putea exista. Emoţiile şi visele sunt exprimate condensat şi sterp, ca într-o notaţie pe twitter. Flirtul este un click pe tinder, în vreme ce iubirea devine o schimbare de statut pe profilul de facebook.
În acest infern al prezentului etern, întins fără de margini asemenea unei reţele de metrou suspendată sub lumina de neon, cei de dinaintea noastră ne apar neverosimili, imposibil de imaginat, cu acele scrisori ce treceau pragul vieţii, spre a se materializa în moştenirea delicată pe care o atingeau mâinile celor ce veneau după ei. Pentru noi, cei de astăzi, cei care suntem doar prelungirea unei tastaruri luminiscente, scrisul însuşi este un act mecanic, din care identitatea noastră este cu desâvârşire absentă. Ce va rămâne după mine? doar o succesiune de fişiere şi de postări, ce se pot topi în nimic, la atingerea unei clape.
Posteritatea este înghiţită de expansiunea acestui prezent locvace şi vulgar. Totul este acum, nimic nu poate fi inainte, după cum nimic nu mai poate fi după noi. Iată-i pe cei de lângă noi, tastând hipnotizaţi până ce metroul îî aruncă din pântecele sale, iată-i pe cei de lângă noi fotografiindu-se maniacal, în seria de selfiuri ce le populează singurătatea atroce, iată-i pe cei de lângă noi, contemplându-se în oglinda spartă a culoarelor interşanjabile, iată-i pe cei de lângă noi, alergând, uitând, urând, automate ce curg, zi după zi, an după an, până în clipa în care acelaşi nimic atoatespânitor îi va aspira.
Mâinile mele însele nu mai pot scrie, căci scrisul este, în acest prezent etern, o reproducere de caractere, gestul de umplere al unui document care se generează şi regerenează automat, ca şi cum o energie insaţiabilă ar locui maşinile care ne dau nume şi sens. Scrisorile care pluteau între evuri, scrisorile tandre ale iubirii, scrisorile de toamnă întinsă asemeni unui giulgiu, scrisorile de intensă îndepărtare, toate acestea sunt trecutul spre care nu ne mai putem întoarce. Trecutul ca materie a tradiţiei din care facem parte este măcinat de acest timp ce nu cunoaşte decât mişcarea perpetuă. Cărţile şi jocurile ne părăsesc, ele mai pot fi întrevăzute doar la capătul unui culoar populat de umbre. Anotimpurile sunt prinse în insectarul de instagram, frunzele îşi pierd carnaţia şi frăgezimea, precum un fişier corupt.
Din ecranul calculatorului la care scriu, mecanic, revenind , corectând, aseptic, mă priveşte efigia prezentului fără de început şi fără de capăt. Fragmente de trecut, fragmente de scrisori, fragmente de chipuri, toate se strâng în dorul care mă ispiteşte,simbolist. De undeva, de foarte departe, duhurile domestice revin, spre a bântui visele mele. Sub atingerea lor, ceva din substanţa nocturnă se retrezeşte la viaţă,de parcă mişcarea de prezent etern ar mai putea fi întreruptă. Căci numai melancolia poate fi poarta ce ni se arată, spre a merge, alături de Meaulnes, pe cărările trecutului. Ordinea tristeţii ne reînvaţă, muzical, exerciţiul nostalgic al fericirii.