La margine şi de la capăt

În 1774, la aproape şaizeci de ani de la plecarea turcilor, Banatul cuprindea un veritabil amestec etnic, format în urma valurilor succesive de colonizări. Ar fi putut degenera iremediabil, dar s-a constituit (treptat) într-un exemplu de acceptare a diversităţii culturale, a modificării / contopirii unor tradiţii şi a producerii unor modele noi, pe temelia ideilor luministe. Din spaţiu periferic, Banatul s-a metamorfozat într-un topos coagulant, ambivalent, a cărui rodnicie se arată şi la nivelul structurării multiculturale şi al identităţilor hibride. Sau al transferului cultural – situat între tendinţa către fuziune şi orientarea spre sciziune comparatistă.

Relaţie internă, comunicare, chiar intercondiţionare s-au închegat în Banatul cel liniştit, în care tensiunea etnică s-a strecurat mai degrabă în sfera accidentului bizar. Identitatea multiplă a Banatului reclădea legătura dintre Europa marginilor şi Centrul ei. Aşa cum apare în cercetările Smarandei Vultur, termenul multiplu nu fixează doar caracterul multietnic al spaţiului de investigat, ci include caracterul variabil al identităţii şi al modurilor de raportare la ea – cu determinarea diferenţelor şi interacţiunilor dintre grupuri, dar şi cu proiectarea unei imagini identitare individuale.

O strădanie îndelungată a îndreptat Smaranda Vultur către antropologia culturală. O scot în evidenţă volumele coordonate şi cuprinzătoarele studii publicate în periodice, aşa cum mărturie stă şi Arhiva de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran”. Paginilor din Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1997), din Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol în Banat (2000), din Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi (2002) sau din opurile consacrate francezilor, basarabenilor şi bucovinenilor ajunşi în spaţiul bănăţean li se adăugă cele două ediţii ale Germanilor din Banat prin povestirile lor.

Fată de tomul apărut acum aproape două decenii, volumul recent (Polirom, 2018) aduce destule noutăţi, atât la nivelul organizării interne, cât şi pe palierul conţinutului propriu-zis. Grosso modo, cam jumătate din ediţia a doua este inedită, cuprinzând interviuri realizate după anul 2000. Rostuirea lor în ansamblul volumului se produce în jurul mai multor articulaţii (pe care le-aş numi) matriciale, socio-profesionale, etice, identitare şi represive (deportarea în URSS sau în Bărăgan). „Intenţia a fost de a restitui o memorie pe mai multe voci, cu rezonanţe specifice fiecăreia dintre ele, cu raportări diferite la sensul care e atribuit rememorării vieţii, amintirii în general.”, scrie coordonatoarea volumului în Prefaţă.

O chestiune de memorie – care, după cum sesiza Jan Assmann, produce sinteza dintre timp şi identitate – este în mod cert esenţa căutărilor, interviurilor şi scrierilor Smarandei Vultur. Cu macrostructurile şi paradigmele ei, morfologia culturală se  întrevede prin împletirea de fibră psihologică şi filament învelit de un şir de topoi şi loci (în sensul dat de Ernst Robert Curtius). În acest cadru s-a determinat şi identitatea ca instanţă ierarhizată, cu germanul exemplar, identificabil cu „bunul colonizator”. Însă din poveştile celor deportaţi în zonele neprimitoare ale Bărăganului se observă extinderea calităţii de „bun colonizator” asupra tuturor bănăţenilor forţaţi să-şi părăsească vatra, indiferent de etnie. Justificarea acestei propagări atributive se întemeiază pe răsturnarea semnului care defineşte realitatea: un perimetru al înstrăinării şi urgiei poate fi domolit şi transformat în aşa măsură încât locus terribilis să amintească, măcar în parte, de seninătatea lăsată în urmă. Dacă nu poate fi recuperat, locus amoenus ar putea fi re-creat. Iar dacă suntem alături unii de ceilalţi, cu toate diferenţele dintre noi, înseamnă că ne putem construi împreună.

Tiparul specificului unei etnii înglobează legătura pătrunzătoare dintre realitate şi imagine. În Banat nucleul constructului identitar a permis (din perspectiva istoriei îndelungate) evoluţia „de la coexistenţă la convieţuire” – după cum arată Valeriu Leu în Imaginea germanului la românii din Banat (studiu imagologic esenţial pentru înţelegerea întregului op). De aceea, în ansamblul lui, volumul este „nu doar despre germanii din Banat, ci şi punerea în scenă a uneia dintre întâlnirile posibile cu ei, cu tot ce presupune acest lucru, ca ‹‹întâlnire cu Celălalt.››” (Smaranda Vultur)

Îmi amintesc că Jan Assmann deosebea în memoria colectivă două modi memorandi – memoria culturală (obiectivată şi tezaurizată în forme simbolice stabile şi transmisibile de la o generaţie la alta) şi memoria comunicativă (instabilă, informală, existentă în interacţiunea cotidiană). Despre memoria comunicativă susţinea că nu se poate adânci în timp mai mult de optzeci de ani, adică intervalul temporal al trei generaţii care vin în contact una cu cealaltă. În lucrarea coordonată de Smaranda Vultur, transferurile datelor memoriei comunicative în formă externalizată aduce la lumină segmentul de timp la care făcea referire Assmann – fie prin confesiuni directe (Ignaz Bernhard Fischer, Ronald Wiest, Margaret Oglindă, Nikolaus Wiewe, Stefanie Reitmyer ş.a. ), fie prin mărturii indirecte – ale copiilor şi nepoţilor care descriu ceea ce au auzit în familie (Puiu Stan), dar care fac şi investigaţii proprii, explorează, se documentează (cazul Gabrielei Murgu sau al lui Edith Singer).

Dincolo de numele intervievaţilor şi de asprimea sterilă a statisticilor se află oameni ale căror vieţi au fost dramatic deviate de la cursul lor firesc. Unele – iremediabil frânte. Deportaţi în URSS au fost etnicii germani în 1945, femei cu vârste între 18 şi 30 de ani şi bărbaţi între 17-45 de ani. Deportate au fost familii întregi în 1951, când au fost silite să o ia de la capăt în Bărăgan. Concepută ca un mijloc de identificare, interpretare şi diseminare a conţinuturilor memoriei, cartea Smarandei Vultur pune problema spaţiului de conservare a acestor conţinuturilor. Dacă revenim la distincţiile operate de Jan Assmann în memoria colectivă, am putea sublinia că Germanii din Banat… permite stimularea şi translarea memoriei comunicative într-un depozit obiectivat. Autorii interviurilor nu se mulţumesc să adune date. Rolul lor este departe de cel al observatorilor non-participativi. Întrebările contextualizează şi fixează coordonate spaţio-temporale (uneori dificil de identificat în calvarul deportării). Cer lămuriri, caută rădăcina unei opţiuni sau relevanţa unei atitudini, transferă informaţii, le compară şi le sintetizează.

Iar ceea ce lasă în urmă poveştile închegate din cumplite despărţiri şi suferinţe greu de imaginat este, uimitor, traseul unei etici pilduitoare. Lipsesc ostilitatea, şarja învinovăţirii, revendicarea penitenţei. În schimb, dincolo de aura mitizantă, cu văditul ei contur identitar, povestea cuprinde un elogiu implicit al valorilor umane fundamentale. Evocă Margareta  Ebner: „Şi atuncea, când a aflat tata meu că au luat pe sora mea, a venit acasă, apoi o mers şi s-o prezentat singur.. A spus că i-au luat fata şi să fie lângă ea. […] Tata a câştigat acolo puţini bani… şi a dat la oamenii ăştia care au fost bogaţi aici în sat, că ei ne-au dat şi nouă când am fost mai săraci. […] Da’ tata meu nu s-a mai întors. […] Fratele meu a avut doi ani atuncea când a plecat tata şi eu am fost singura care-a întreţinut toată familia atuncea… Aveam treisprezece ani.” Sau Ana Funtek: „Ne-au luat în Rusia, m-au luat şi pe mine, şi pe fratele meu. […] Eu am stat cinci ani în Rusia. Am lucrat în mină. Numa-n loc de bărbat am lucrat. Am lucrat în cinci mine. Când ne-au dus, în ianuarie, o lună am mers pe tren. […] Eu mă mir că mai trăiesc. Acolo au fost minus patruzeci de grade, în Rusia. Noi numai pe scândură am trăit. Foc nu aveam. […] Mâncare nu era, că nici ruşii n-au avut de mâncare, c-o fost război. Eu vă spun, când o început primăvara, când am mers în mină, cât cucuruz crud şi câtă sfeclă crudă şi câtă iarbă am mâncat, nu numai noi, toţi. […] Dintre cei care au fost acolo nu mai trăiesc mulţi, un sfert dacă mai trăiesc dintre cei care au fost cu mine. Or fost unii mai tineri ca mine şi or murit acolo. […] Ştii cum o fost mina? Nu o fost zi în care să nu fi fost morţi. […] Am legat cârpă şi peste mine, ce-am văzut acolo, am zis că mai bine fac zece schimburi în mină, numa’ să nu mă mai duc să-ngrop morţii.” Recuperarea şi reabilitarea sunt pilonii pe care se sprijină poveştile – bine ancorate în punctul de sutură dintre memoria individuală şi chipurile memoriei colective.

În timpurile de-acum, când după repetate luări de la capăt comunitatea germană din Banat a ajuns să fie draconic împuţinată, iar spiritul comunitarist şi solidaritatea abia mai răsuflă în faţa individualismului agresiv, etosul instruirii (depistabil în demersul Smarandei Vultur şi despre care Virgil Nemoianu afirma că se află printre componentele modelului cultural central-european) îşi relevă încă o dată substanţialitatea. Catalizează re-construcţia identităţii. Şi rămâne unul dintre instrumentele de prim ordin ale libertăţii.

(text apărut în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 6, p.14)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *