Centenarul, Alba- Iulia şi ordinea libertăţii

Maculat de kitsch, copleşit de grotesc, compromis de triumful imposturii, Centenarul Unirii devine ocazia de reciclare a ceauşismului rezidual care pare inseparabil de constituţia morală a României de după 1989. Scenografia mediocră este soclul pe care se inalţă edificiul mutant al unei identităţi naţionale hrănite de fantasme, corupţie şi frustrări. Regimul Dragnea este expresia paroxistică a marasmului atoatestăpânitor.

Şi totuşi, în momentele în care acest rău moral se extinde asemeni unei tumori, reîntoarcerea la ceea ce defineşte este alternativa la resemnare, la disperare şi la solitudine. În faţa atomizării şi a capitulării, se află tradiţia libertăţii de la care nu încetăm să ne revendicăm. Ca atâţia alţii înaintea noastră, suntem chemaţi să alegem: opţiunile noastre sunt cele care ne modelează ca oameni şi comunitate.

Iar în centrul acestei tradiţii a libertăţii care ne poate anima se află Proclamaţia de la Alba-Iulia. Ca nici un alt text din istoria noastră modernă, ea are capacitatea de a evoca un viitor în care libertatea, demnitatea şi solidaritatea prevalează asupra complicităţilor şi laşităţilor. Ca nici un alt document din istoria noastră modernă, ea este îndreptarul în care regăsim exigenţele fără de care legătura dintre stat şi cetăţeni nu mai are nici un sens. Ca nici un alt document din istoria noastră modernă, ea este farul spre care ne îndreptăm, atunci când cerul se întunecă, iar calea spre ţărmul protector al patriei se înceţoşează. Ea este reperul în jurul căruia se poate naşte un proiect comun al libertăţii.

Pe acest drum suntem acompaniaţi de pedagogia discretă a educaţiei şi a memoriei. Dincolo de Utopie, dincolo de Stat se află acel domeniu al autonomiei în spaţiul căruia fiecare dintre noi descoperă organicitatea existenţei. Statul în perpetuă expansiune, statul ce corupe, statul ce reglementează , inept, statul ce mituieşte şi statul care menţine subdezvoltarea ca starea de echilibru a clientelismului, iată inamicul libertăţilor noastre. Este acel stat care, de la 1938 încoace, este prin excelenţă brutal şi autocratic, sedus de nivelare şi ostil faţă de sferele în care oamenii îşi cultivă, armonic, diferenţele.

Acest stat ce supravieţuieşte anului 1989, acest stat care supravieţuieşte modernizării şi occidentalizării, acest stat care se sprijină pe ţesutul malformat al unei societăţi apatice, acest stat nu poate accepta , niciodată, ordinea libertăţii. Refondarea statului, ca stat limitat şi transparent, iată ţelul acţiunilor noastre. Orice alt drum nu poate duce decât la impasul istoric din care suntem incapabili să ieşim, colectiv.

Aşadar, la Centenar, pornind de la Alba-Iulia, avem datoria de a lucra la naşterea ordinii libertăţii. Doar acea ordine, ce preţuieşte liberul- arbitru ca premiză a solidarităţii, oferă cadrul de creştere organică şi spontană. Etatismul, colectivismul, delirul utopic sunt,toate, incompatibile cu acest proiect ce aspiră să elibereze pe individ şi să redea societăţii vitalitatea pe care autocraţiile i-o refuză, programatic.

Ordinea libertăţii este ordinea demnităţii umane, fuziunea dintre credinţa în valorile perene care ne animă şi mecanismul capitalist al proprietăţii private. Este acea ordine pe care o creionează în paginile sale un conservator democreştin ca Wilhelm Röpke în anii de după 1945. Din ruinele utopiei şi al planificării etatiste se poate ivi un alt viitor.

Centenarul kitsch al regimului Dragnea nu este centenarul nostru. Tenacitatea rezistenţei este, înainte de toate, una a libertăţii. Evocarea Proclamaţiei de la Alba- Iulia alungă tentaţia resemnării. Curajul de atunci intăreşte curajul celor de acum, ca un semn al continuităţii fecunde.