Bărbatul cu pipa

Pe malul mării aroma de tutun de pipă se adâncește în aerul sărat. El trece calm si gol, santinelă a plajei la asfințit și în urma lui se mistuie fuioare de fum. Câțiva pescăruși țipă și ritualul se repetă la fiecare trece a lui, un du-te vino lent, calm, asumat. Bărbatul nu privește nici în dreapta nici în stânga și pașii lui sunt egali cu bătăile inimii. Bum. Bum. În timp ce soarele apune roșu și singuratic în apa sărată și usturătoare nu înainte să își măsoare drumul de întoarcere, cu minuție, cu precizie de ceas elvețian, deși ceasul a fost inventat după soare și nu invers. Soarele a adus timpul după el lăsând în lumea noastră amintiri, doruri și regrete, deși el, soarele nu cunoaște nimic din acestea. El este. Atât. Bărbatul înaintează cu pipa în mâna stângă. Pe care o ține lipită de piept, semănând cu o statuie antică a unui general. În mers, mâna se lovește ușor de pieptul care sună ca un scut de bronz. Bum.

În tăcerea serii se multiplică de mii de ori un zgomot tânguit și victorios deopotrivă. Armata a ieșit învingătoare, bătălia nu a fost dusă în zadar. A fost ultima, bang, au zburat creieri, au crăpat capete, s-au trântit uși în goana fugii. Zdrang. Războiul e prea zgomotos. Iubirea poate fi și chin sau o imagine ratată, incompletă, dureros de fulgurantă ca cea zărită în viteză din mașină. Bărbatul cu pipa mai face câțiva pași și ajunge în capătul estic la plajei iar de acolo o ia pe o potecă ce iese în afara plajei printr-un stufăriș. În zare abia mai zăresc spinarea lui frumos arcuită. Apoi e un punct. Apoi nimic. Am vrut să îl opresc din drum.

De câteva zile am venit doar cu o valiză mică și roz și stau la mătușa mea din partea mamei, mătușa Ana. Casa ei nu e departe de țărmul mării în partea de vest a localității. Deși războiul s-a terminat, în locuința părinților nu mai puteam sta, era prea periculos și mama a insistat să merg la sora ei la mare măcar pentru o vreme până se mai limpezesc apele. Tata încă nu s-a întors, e prizonier și după cum se aude, există posibilitatea tristă rău de a nu-l mai vedea niciodată. Mama crede că locuința lor e bântuită. Mi-am făcut cuminte bagajul și am luat primul tren spre mare, aveam bilet într-un compartiment tixit. În dreptul meu, pe holul îngust al vagonului stătea afundat în gânduri un bărbat nu foarte tânăr. Deschisese geamul mic de sus și din când în când ducea la gură o pipă de culoarea mahonului. Neaprinsă. Era înghesuială dar el găsise un metru doar al lui sau poate că ceilalți se țineau la distanță de el pentru vreun motiv numai de ei știut. Când vrei să fii discret cu tot dinadinsul, nu-ți iese, sigur ați încercat, se pare că o sumă de factori contribuie la împleticeala ta și la deznodământul comic. În fine. Am ieșit din compartiment, cu ochii la el, bineînțeles că nu am văzut ditamai sacoșa din rafie frumos împletită, din care mă privea o curcă nedumerită. M-am împiedicat și am aterizat în spinarea bărbatului cu pipa de parcă placam pe cineva la un meci de rugby. Mi-am cerut scuze, întâi curcii apoi lui și m-am proptit cu coatele pe bara din fier scrutând orizontul cu privirea, așa cum se face de obicei când vrei să ieși dintr-o situație sau să pari interesant. Bărbatul de lângă mine râdea înfundat. Ei și ce. Să râdă. Curca părea și ea amuzată și începuse un mic concert de gângurit. A dumneavoastră e curca?, m-am întors din reverie și am continuat eu cu naivitate sperând să mai îndulcesc momentul. Nu mi-e frică de penibil. Știu oameni cărora le e teamă. Eu vin de la război, din misiune, a spus calm bărbatul ținând cu eleganță pipa în mâna stângă. Acolo nu se cresc curci, și a zâmbit frumos încrețind la coada ochilor cute fine și fermecătoare. Războaiele de acum se poartă cu tehnică modernă, nu prea mai ai timp de…, și bărbatul s-a oprit iar ochii au căpătat o nuanță gri-albastră. Cred că nu mai ai timp nici să mori ca lumea, am completat eu în timp ce trenul intra într-un tunel foarte lung. La capătul lui, am constatat că bărbatul cu pipa dispăruse. Îmi părea rău. Conversația cu el îmi făcuse bine. Mi-era dor de tatăl meu. Nici nu îndrăzneam să-mi imaginez cum stă prizonier în deșert. Da, mi-am zis, sigur nu o să moară acolo. Nu are timp de așa ceva. Când lucrurile merg rău, timpul stă pe loc.

Trenul a prins o viteză de nedescris de parcă cineva îl fugărea, sau un mare vizitiu îi dădea bice după bice și-l mâna cu obrăznicie. Păi în ritmul ăsta o să ajungă direct în mare iar roțile lui o să se transforme în vâsle și o să colindăm mările și oceanele lumii ca niște turbați. În zare într-adevăr se vedea apa, lucind albastră în soarele îndârjit și generos. Războaiele aduc sărăcie dar la țărmul mării aceasta nu se simte atât de tare. Acolo nu-mi mai trebuie nimic. Am de toate. Plaja, acum goală, nisipul cald, curenții marini care mă mângâie pe șolduri și pe sâni, stâncile colțuroase și verzui, pământul roșu și uleios în care-mi place să-mi afund mâinile după ploaie și să-mi las amprentele pe stânci.

Mătușa Ana nu era acasă și nici la telefon nu răspundea. Eterna poveste a comunicării. Lumea de azi e legată prin mii de fire și rețele dar când ai nevoie să dai neapărat de cineva e imposibil. M-am dus la cafeneaua Albastru, de pe faleză. Sunt vreo trei, aflate la mică distanță una de cealaltă. Cea care-mi place mie are un nume ciudat, poate că asta m-a și atras. Nimic nu e albastru acolo. Nici mobila, nici cănile, nici pereții, nimic. Doar marea din față. M-am interesat la bar despre Ana, cred că mai venea și ea din când în când pe aici. Nu știa nimeni nimic. Am mai sunat o dată și apoi m-am afundat în gânduri sorbind din cafea și cu ochii ațintiți pe mare de parcă așteptam să vină cineva drag pe un vapor. Pescărușii țipau și dansau pe cerul torid. Ardeam de nerăbdare să înot în golful dintre stâncile negre, ferită de ochii multora. Era locul meu secret. Acolo și cântam. Am ceva studii de canto dar cu nebunia asta în care trăim nu am reușit să le termin. Amfiteatrul natural din micul golf cu stânci negre are o acustică divină.

Acum doi ani însă am avut parte de o surpriza neplăcută. Îmi petreceam vacanța de vară la mătușa Ana, ca de obicei, și în fiecare dimineață mă duceam în golf să cânt și să înot. Când am ajuns, am constatat cu stupoare că paradisul meu fusese ocupat de câteva familii zgomotoase care ascultau o muzică urâtă dată la maximum. M-am transformat pe loc într-o lebădă mută. Era mai bine așa. Dansau, vorbeau tare și scoteau și niște sunete exasperante pe care nu le puteam asocia nu nimic. Erau și câțiva copii acolo care se jucau aruncându-și nisip în ochi. Nici păsări nu mai erau pe cer. Am înotat ca o păpușă mecanică dând automat din brațe. Când am ieșit din mare, m-au văzut, așa cum vezi o sirenă și te freci la ochi să nu dispară. M-au invitat și pe mine la un grătar. Am refuzat politicos. Un tip masiv, ce părea șeful găștii, s-a apropiat de mine destul de amenințător, apoi mi-a zis rânjind: Oho, gata cu înotatu’, ei, hai, domnișorică, un grătar acolo, ce poate strica!, și m-a luat de cot trăgându-mă spre festin. În vârtejul politețurilor ăstora de nedescris, în timp ce-mi suceam capul după soare, am zărit într-un fulger de lumină, sus pe faleză, silueta unui bărbat ce fuma pipă. Gol. Hm! Până să mă dezmeticesc, dispăruse și-mi părea atât de rău că rămăsesem cu aiuriții ăia de pe plajă și cu frântura imaginii cu tipul. Gol. Brr! Seara s-a încheiat pentru mine ștergând-o pe furiș din strânsoarea petrecerii care se dezlănțuia la lumina unui foc de tabără. A doua zi am revenit să-mi iau plaja înapoi. Din nisip rânjeau cutii de bere mahmure, pungi mototolite de somn, un papuc celibatar sau părăsit probabil de breteaua de la un sutien argintiu care zăcea mai încolo încolăcită ca o amantă plictisită pe o sticlă golită de vinul ieftin. La o mică distanță erau aruncate cutiile în care fusese adusă de la carnea pentru grătar, cu resturi râncede și movulii. Puah! Era ca un front de război din care nimeni nu câștigase nimic. Poate doar celălalt papuc de plastic ce privea din depărtare și scârbit tot dezmățul. Am făcut ordine pe mica mea plajă și am refăcut locul negricios pe care fusese făcut focul, aducând nisip, pietre și scoici.

Unde o fi mătușa Ana că nu răspunde?, mă gândeam eu în timp ce-mi sorbeam cafeaua. Orașul nu-i foarte mic, aici nu se cunosc toți cu toți, cei de la bar chiar nu știau de mătușă. Eram sigură că o anunțasem de venirea mea. Într-un fel era bine, aveam timp de-o baie. Mi-am lăsat valiza la cafeneaua Albastru, mi-am luat câteva lucruri cu mine și m-am dus spre plaja mea. Soarele cădea în mare. Pleosc! De data asta. Ce naiba face de nu răspunde?, îmi bate inima. Bum. Unde-o fi? O noapte o să stau la un hotel, dar după aia ce mă fac? Splendoarea apusului îmi domolește teama. Există o soluție pentru fiecare chestie pe lumea asta. Din depărtare se auzea cântul unui pescar. Îl știam de mult. Iese la asfințit și cântă cu ochii la mare de parcă o roagă pentru încă o masă a doua zi, încă un val sărat și plin de nisip spart de buza bărcii, semn că se apropie teafăr de țărm.

În semiîntuneric am întrezărit nu foarte departe silueta bărbatului cu pipă. Bum. S-a întors puțin și m-a văzut. Era gol. Bum. Inima mea voia să iasă din piept. O umbră ce lăsa dâre de fum aromat și sunete înfundate de pași. Trupul lui încordat săpa în aerul nopții ca un sclav într-o mină de cărbune. Venea spre mine agale de parcă ne-am fi despărțit abia de un ceas. Lipsa luminii aduce o ochilor chinuiți o imagine mult mai adevărată. Marea clipocea ca un lac în bătaia vântului și valurile erau atât de mici că nu mai știai care-i unul și care-i celălalt. Stâncile erau negre, apa gri închis, nisipul ca antracitul, pipa de mahon, ochii lui negri, inima mea deja cenușă. Când s-a apropiat mi s-a părut că tremura. Da, era bărbatul din tren. M-am gândit să nu-l tulbur cu întrebări. A vorbit doar el, lipind fraze după fraze fără un sens anume, îl ascultam, da, războiul e o armă amară, ucide mai ales ce lasă să trăiască. Ne-am culcat pe nisipul reavăn cu ochii la stele și întreaga boltă mută s-a unit cu noi. Am mai rămas așa o vreme apoi bărbatul s-a mistuit pe poteca ce părăsea plaja spre est. Aș fi vrut să-i vorbesc dar el a dispărut.

Se întunecase de-a binelea așa că am luat-o ușor spre Albastru. Era închis dar nu plecaseră toți. Rămăsese o fată care ținea contabilitatea și aranja cu bun gust mesele și decorațiunile pentru a doua zi. M-a poftit să iau loc și s-a dus după valiza mea. Apoi s-a așezat și ea lângă mine. Era cam trasă la față, probabil că muncea prea mult sau suferea de ceva. Mi-a spus așa din senin că logodnicul ei plecase de trei ani să lupte pe fronturile din Orient și de o lună nu a mai primit nici un semn de la el. Bang! Inima ei era frântă. Praf și pulbere! Zdrențe! Nicio veste totuși de la comandament. Am liniștit-o cumva spunându-i că și tatăl meu e prizonier de război undeva în deșert. Mi-a povestit despre ei doi, despre petrecerea de logodnă făcută în orașul lui natal. Undeva într-o zonă de dealuri molcome. Ea a mai stat acolo o lună cât a reușit să se învoiască de la cafenea, apoi și-au luat rămas bun pentru un timp. El a plecat la război cum o anunțase. Avea ceva atât de plicticos și previzibil istoria ei că mi s-a făcut rău de la atâta dulcegărie. O și vedeam cum pune pernițe din satin și dantele și ursuleți de pluș sintetic lucios, la capul patului lor de logodnă și mi-l imaginam pe el cum încerca să se desprindă din carameaua aia năclăită. Ea s-a oprit din povestit. Și-a lăsat capul într-o parte. Eu i-am mulțumit pentru ospitalitate și pentru mărturisiri și am dat să plec. Ea m-a rugat să mai stau puțin, vrea să-mi arate ceva. A revenit de după o perdea cu o chestie înfășurată într-o cârpă gălbuie. A dezvelit-o încet de parcă ar fi trezit pe cineva și dintre falduri s-a ivit o pipă. Am înlemnit în tăcere. Apoi am deschis ușa și m-am trezit în stradă deja departe ca un dezertor cu nările pline de mirosul tutunului de pipă.

desen de ALINA GHERASIM

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *