În Grădina de sticlă, (Cartier, 2018) Tatiana Țîbuleac scrie o poveste despre o fetiță sticlăreasă. Luată de la orfelinat de o rusoaică, Lastocika adună sticle și le spală de toate spurcăciunile într-o curte a miracolelor din Chișinăul anilor 1980, unde rusa și română își dispută cele mai amarnice povești de viață. Cele două idiomuri își dispută de fapt istoria conflictuală a vecinătății lor sub tensiune, cele două limbi își încrucișează, în roman, cuvintele și sintaxa, încercând să-și reaproprieze lumea, o lume sărită de pe fix, dură și stranie, orfană. În ce mod autoarea rezolvă stilistic acest conflict, cu alte cuvinte care e matricea stilistică a lumii de sensuri din Grădina de sticlă ?
„ În acele veri lungi și calde în care orășenii plecau în concedii adevărate, doar curtea noastră rămânea mereu plină. Hаш остров – am numit-o noi și ne-am întrebat, nu o dată, în urma cărui naufragiu ajunseserăm acolo claie peste grămadă? Moldoveni, ucraineni, evrei, ruși. Militari deconspirați. Femei de treabă și singure. Bărbați în putere, dar pe care nu-i voia nimeni. Mai eram și eu. Un copil speriat și singur, care, la fel ca păsările, a început să-și clădească cuib din murdărie și resturi. „Lastocika” îmi spuneau toți și și nu era cuțit pe lume care să dezlipească de mine acest nume.”( p. 48)
Romanul e o colecție alertă de scurte episoade care detaliază și hrănesc o comedie umană atașantă, de cartier, unde fiecare personaj are caracter și fiecare individ e surprins într-o mișcare sufletească definitorie, ca-ntr-un tablou de Breugel. Umanitatea întreagă e individuală, precisă și irepetabilă, restituită într-un gest banal și fluid, care durează o clipă în ordinea timpului uman, adică o veșnicie în supratimpul artei: Pavlik, „cel care nu se juca, doar sta”, „cu rădăcina ochiului uscată”, Polcovnicul „înalt și bun”, fostul soldat Zahar Antonovici, „fără stânga, fără dreptul, cu buzunarul plin de bomboane, cu gura plină de povești”, (pentru că „O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.”, p. 21), frumoasa Katiușa, „o poveste într-o haină de blană, un măr de aur”, Șurocika etc. Toate personajele devin familia Lastocikăi după ce o rusoaică, Tamara Pavlovna, o cumpără de la orfelinat, ca mână de lucru suplimentară la adunat sticle. Mama de împrumut o crește, o exploatează, o învață rusa – „limba omenească”, și o trimite cu ciudă la școala moldovenească – „a plevei”, înduplecată de vecina evreică Bella Isaakovna, care văzuse că în sufletul fetiței sclipea, ca un ciob prețios de sticlă colorată, dorul pentru un tărâm fermecat, Bucureștiul. Impure, ezitante în dubla lor intersecție, inventarul de cuvinte și combinația lor, axele paradigmatică și sintagmatică, cele care susțin funcționarea oricărei limbi, repun lumea pe picioare în ochii și în sufletul unei fetițe moldovence care, lepădată de părinți, primește odată cu mama de împrumut reificarea lumii, pe rusește. „Grădina de sticlă” e un puzzle de istorii de viață din Chișinăul anilor 80-90, cu acest desen în filigran, al modului cum se organizează rezistența la impunerea, cu forța, a identității în (re)construcție.
Bildungsroman emoționant, povestea Lastocikăi împletește mai multe teme, căutarea identității, construcția feminității și tema maternă, cu o intensă orchestrare a (re)sentimentelor în jurul cuplului iubire-ură. Există și o incontestabilă dimensiune politică în „ Grădina de sticlă”, care se grefează pe tema identității : când familia e un întreg cartier mitic și pitoresc din Chișinău, rivalitățile pasionale sau refulate între mediul rusesc și cel românesc țin cotidianul și viețile sub tensiune. Subtilă, tensiunea infuzează inclusiv stilistic, prin provocările la nivel de vocabular și, cum vom vedea, la nivel de topică.
Într-un text literar, funcția poetică a limbajului, de organizare și autovizare a mesajului – responsabilă cu structurarea lumii de sensuri – nu e niciodată independentă de funcția emotivă și e un reflex „expresiv”, adică orientează expresia conținutului. Potențarea e reciprocă, lumea de sensuri se susține prin izotopii la nivel lingvistic și stilistic. Fetița moldoveancă luată de la orfelinat de o rusoaică povestește în română cum a aflat ea ce e lumea (ce e o mamă, cum e să ai haine noi, cum e să ai mâini opărite de la spălat sticle, cum e să râdă copiii de tine etc.) învățând, în același timp, obligatoriu, rusește. Firesc, romanul e presărat, când și când, cu sintagme rusești, cu respectul grafiei chirilice, uneori restituite și în grafie latină, iar contrastul între cele două e grafic violent, susținând vizual, la nivelul lecturii, sugestia exersării cotidiene a unei forme de schizofrenie, lingvistică, psihologică și culturală. Fără să fie abundente, există câteva regionalisme sau câțiva termeni rari, („hrinci”, „turbăciune”, pastilă „dulcie”) precum și unele expresii dialectale („După poezie, Natașa a primit cărți noi, iar învățătoarea a exclamat: Ce de bravo e fetița!”; „Eu nu câștigasem niciodată nicio bucățică de ceva bun”; „Era mult frumos în jur, mă simțeam ca într-un desen.” – sublinierea noastră) care dau corp concret și contur poetic limbii române vorbite dincolo de Prut. Făcând să se ciocnească în viața unei fetițe cele două idiomuri, româna și rusa, Tatiana Țîbuleac reușește această incarnare foarte plastică a identității limbii: pe pagina ei de literatură curge o miere ușor amară și se rostogolesc bolovani de râu. O siluire – o scenă de viol sub un mesteacăn – și o îndrăgostire năprasnică și fără speranță de profesorul de română sunt limitele radicale ale unei schizofrenii istorice trăită cotidian.
Ca nucleu narativ, „Grădina de sticlă”, (la fel ca primul roman al Tatianei Țîbuleac – „Vara în care mama a avut ochii verzi” ) – se epuizează în câteva fraze diegetice. Pe o axă asumat dramatică, dar fără complicații stufoase de intrigă, autoarea brodează, tablou după tablou, tușă după tușă, universul cotidian și imaginarul unui personaj încercat de viață. Fetița-femeie-mamă își povestește copilăria, nefirească și miraculoasă, precum și devenirea adultă, sfâșiată de o maternitate tragică, din interiorul acestor trei matrioști: pe măsură ce tușele se acumulează, fetița-femeia-mama se conțin una pe alta din ce în ce mai osmotic dar într-un mod dureros, ca și cum mărimile nu s-ar potrivi întru totul. Eliptic, aprig, scrisul Tatianei Țîbuleac dezvoltă o poetică a dizlocării, de regăsit în macrostructura cărții – decupată în 168 de capitole scurte -, de savurat deopotrivă în microarticulațiile ei, în frazele cioplite invers, în topica lor răsucită, scrântită.
„Sanie nu mi-a cumpărat, deși i-am cerut în fiecare zi. Cât mi-am dorit și eu o sanie! Din acelea cu burtă colorată, coarne întoarse și tălpi de metal strălucitor. Zburau, nu mergeau, săniile acelea.”(p. 36)
„Frumusețe și lumină vedeam rar. Ziua întreagă respiram alcool, ascultam înjurături și număram bani mărunți.”( p.31)
„O broască era Raia, încă și râioasă pe deasupra, dar de trăit, trăia ca o regină.” (p.29)
„O femeie ca asta să mă fi născut, altfel eram, poate.” (p.38)
„Dintre noi două, Maricica sărea cel mai sus și era cea mai frumoasă. Era ca un nufăr Maricica mea: rece, netedă, străvezie.” (p. 125)
Fetița-femeia-mama Lastocika e o bucată de carne vie, senzitivă, un organ de simț care tatonează lumea iar lumea, deseori, răspunde plesnind-o peste gură sau învinețindu-i fruntea cu ghionturi de pedeapsă. Este pasionant de urmărit cum matricea stilistică a scriitoarei – acea formă a conținutului – subîntinde o adecvare expresivă la universul psihologic al copilei, deci la lumea de sensuri a cărții: simțurile sunt în fruntea frazei prin topica inversată, prin dizlocările sintactice, iar frazele eliptice, cioplite ca niște așchii, sonore ca un pumn de cioburi, ritmează o viață hăcuită, mereu la pândă, ahtiată după un gest de iubire. „Iar întorci cuvintele pe dos” îi reproșează Radu, profesorul de limbă română, de care copila se îndrăgostește neputincioasă, prizonieră a limbii ruse, și prizonieră a propriului destin, de copilă care nu mai e copil, „nici nu fusese vreodată”.
„La syntaxe est une faculté de l’âme”, sintaxa e o facultate a sufletului, spunea Paul Valéry. Observația se aplică și unei prozatoare de Nobel, Herta Muller, care a mărturisit nu o dată că scriitura sa răsucită, stranie, poetică, este în parte rodul coliziunii mentale dintre limba germană și limba română. Scrisul Tatianei Țîbuleac poartă aceeași pecete stranie, amintind de ciocnirea de cuvinte la Herta Muller. În „Grădina de sticlă” topica e o artă a rezistenței: realitatea o fi rodul unei curgeri defetiste, dar răsucirea, răstălmăcirea ei sunt posibile. Toate încercările și constrângerile la care este supusă Lastocika stau sub semnul unui destin aproape cinic, de rezumat printr-o aserțiune care, în frazarea Tatianei Țîbuleac, e și o matrice stilistică: ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Adesea, fetița-femeie-mamă își încheie povestirile cu un diagnostic implacabil care revine muzical, un leitmotiv naiv și amărui, un fel de îmbrățișare resemnată și tandră a lumii, o capitulare mioritică și o împăcare duioasă cu ordinea lumii: „și așa a rămas”.
„Am alergat după ea, am prins-o de o mână și i-am aruncat în față. Svetofor, svetofor, svetofor, svetofor. De patru ori, ca la oraș. Учи русский, без него никудa , mi-a spus. Și așa a rămas.” (p. 14, cu traducere în notă de subsol: „Învață limba rusă, fără ea te vei prăpădi.” sublinierea noastră).
Felul în care scriitoarea croșetează frazele, inversând programatic topica, e stilistic o formă de rezistență la curgerea prestabilită și un mod de conjurare a destinului. Oricât de tăioasă și dură, reordonată sintactic, ordinea lumii are parte de o absolvire, iar izbăvirea e una estetică. Subtilă profesiune de credință, o luciditate crepusculară încape între săriturile de fraze și în puzderia de virgule care mărunțesc textul, aliniind ciob după ciob în destinul personajului, lipindu-le altfel: frumusețea nu e niciodată lină, frumusețea e în greșeală, sublimul se naște dintr-un contrast intens, precum lumina pe un perete murdar, desfăcută în curcubeu când trece printr-un ciob de sticlă.
În scrisul Tatianei Țîbuleac, poezia se cuibărește în interiorul prozei, ca cea din urmă și cea mai adevărată matrioșcă, o inimă de neextirpat. Cu scriitura sa violent poetică, noul roman al Tatianei Țîbuleac este o declarație de iubire pentru limba română.
