Interviu cu Dr. Gavin Bowd profesor de cultură franceză la Universitatea St. Andrews, Scoția. Interviu luat de Dr. Camelia Crăciun
Cum v-ați prezenta cititorilor români de la LaPunkt? Cine este Gavin Bowd?
Sunt profesor de cultură franceză la Universitatea St Andrews, Scoția. Am scris pe larg despre cultura și politica franceză, românească și scoțiană. De asemenea, am publicat poezie, ficțiune și am tradus literatură, în special opera acestui enfant terriblefrancez, Michel Houellebecq.
Dintre toate aceste preocupări diverse, principalul dumneavoastră domeniu de cercetare este cultura și politica franceză modernă și contemporană. De ce ați ales să studiați în special relațiile Franței cu România?
Mult timp m-au preocupat cel de-al Doilea Război Mondial, fascismul, comunismul și postcomunismul, ceea ce a însemnat un interes atât pentru Europa de Est, cât și pentru Franța. În septembrie 1996, o întâlnire întâmplătoare în pub-ul Dubliner, în București, cu un tânăr român care citea Voyage au bout de la nuit, romanul lui Louis-Ferdinand Céline, a stârnit un interes special pentru relațiile franco-române. Restul este istorie intelectuală …
Cercetările dumneavoastră asupra istoriei și culturii române sunt intermediate de relația privilegiată pe care cultura română a avut-o cu Franța. Cum apare România văzută de la Paris în perioada studiată de dumneavoastră?
Când francezii nu erau complet indiferenți față de România (sau față de alte țări), exista o atitudine ambivalentă: românii erau verii latini sau chiar “orfanii” care trebuia să se reunească cu restul familiei, un avanpost al francofiliei care trebuia cultivat și apărat; sau era calul troian al Orientului. Superioritatea franceză putea provoca românilor, chiar și cuiva atât de francofil precum Nicolae Iorga, o reacție organică împotriva superiorității cvasi-coloniale.
Ați scris pe larg despre experiența românească a personalităților politice și culturale franceze (PaulMorand et la Roumanie, L’Harmattan, 2002; versiune romaneasca: Paul Morand șiRomânia, Editura Corint, 2008; Un géographe français et la Roumanie. Emmanuel de Martonne(1873-1955), L’Harmattan, 2012). Care a fost receptarea lucrărilor dumneavoastră în cadrul cercetării românești și a cititorilor români în general? Ce perspective noi despre istoria românească aduc ele publicului?
Receptarea pare să fi fost în general pozitivă. Mulți s-au întrebat (de înțeles, de altfel) de ce un scoțian studiază relațiile franco-române! Sunt mândru că Dan C. Mihăilescu a ales trei dintre cărțile mele pentru emisunea sa de televiziune Omul care aduce cartea. De asemenea, am publicat articole în franceză și engleză în revistele științifice din România și pentru Magazin istoric, am dat interviuri la televiziune și în ziare.
Cercetarea dumneavoastră s-a ocupat și de prezența românească în cultura și istoria franceză (Isidore Isou, lettrisme et roumanité, 2007; Romanians of the French Resistance, 2014). După dumneavoastră, care este contribuția românească în spațiul francez?
Dacă nu exista contribuția românească, cum ar fi arătat modernismul francez? Mișcarea Dada, suprarealismul, lettrismul sau situaționismul, teatrul absurdului (cel puțin așa cum le cunoaștem)… În ceea ce îi privește pe românii din Rezistența Franceză, să nu uităm că mulți dintre ei erau evrei și nu se identificau cu România Mare. Aveau viziuni internaționaliste care, dacă reușiseră să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial, aveau dificultăți în a-și găsi locul în narațiunea națională, fie ea românească sau franceză. Chiar foarte recent, când președintele François Hollande a adus un omagiu lui Grupului Manouchian (inclusiv Olgăi Bancic), a fost subliniat sacrificiul lor pentru Franța.
Din punctul dumneavoastră de vedere, care este viitorul francofoniei în Europa de Est și în România în special?
Aici sunt usor pesimist. Francofonia a facilitat schimburile culturale și diplomatice, ceea ce a fost de mare ajutor în timpul tranziției către Uniunea Europeană. Dar opinia mea este că generațiile mai tinere sunt mult mai atrase de zona engleză și de Statele Unite în special.
Unul dintre proiectele dumneavoastră în lucru se concentrează pe experiența românească a lui Patrick Leigh Fermor. Ne puteți dezvălui niște detalii?
Eram fericit că urmează să dezvălui lucruri inedite până când, în ajunul prelegerii mele la conferința Societății de Studii Românești din acest an, am aflat (de la Dennis Deletant) că, în chiar acea săptămână, fuseseră publicate două cărți: una despre Patrick Leigh Fermor și România, cealaltă despre Patrick Leigh Fermor și Ungaria … Legile lui Murphy! Le-am citit și cred că a) sunt fie prea pro-maghiare sau prea pro-românești și b) nu utilizează destul arhiva Patrick Leigh Fermor de la Biblioteca Națională a Scoției. Deci, proiectul meu nu este încă mort! Sunt interesat în mod deosebit de corespondența lui Patrick Leigh Fermor cu două personaje întâlnite în călătoriile sale, „Istvan” și „Angela”, și ce perspectivă îi oferă asupra Ungariei și Transilvaniei comuniste în anii ‘70 și ‘80. Perspectiva lui Patrick Leigh Fermor asupra României poate fi comparată și cu altele, începând cu cea a lui Paul Morand.
În încheiere, împărtășiți-ne câteva gânduri despre România la Centenar.
România a reprezentat o parte importantă a vieții mele profesionale și personale din ultimul sfert de secol și continuă să mă fascineze (în ciuda închiderii barului meu preferat, Tic Tac, și a bistro-ului de la InstitutFrançais). Țara este izbitor de enclavizată: este împărțită între urban și rural, între Diasporă și cei care au rămas (în acest sens, România nu este atât de unică cum am putea crede, spre exemplu Trump și Brexit). Mă întreb dacă singura explicație pentru deteriorarea evidentă a infrastructurii moștenite din comunism este „corupția”. De asemenea, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă Europa va ajunge din nou în recesiune, iar banii din Diaspora vor dispărea. De asemenea, sunt îngrijorat de faptul că atât europenismul, cât și pro-americanismul reduc România la o altă formă de statut vasal.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Camelia CRĂCIUN este lector la secția de Studii Iudaice, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București, unde predă cursuri de istoria evreilor din România, precum și de cultură și literatură idiș. A editat volumele Lumea evreiască în literatura română (Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 2014), De la “Dybuk” la “Lozul cel mare”. Antologie de teatru idiș (Hasefer, 2016), precum și seria de carte Biblioteca de Literatură Idiș a Editurii Hasefer (patru titluri, începând din 2016). A colaborat la The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe (2008) și este autoarea volumelor Traduceri în limba română din literatura clasică idiș (e-book, Editura Muzeului Literaturii Române, 2015), 140 de ani de teatru idiș în România (Institutul Cultural Român, 2016).