În anul 1940 Elena s-a întors în România la chemarea fiului ei, regele Mihai, care era acum pe tronul României (tatăl său, Carol, abdicase în cursul lunii septembrie) și care i-a acordat titlul de regina-mamă Elena a României. A fost un real sprijin pentru fiul ei regele și o prezență discretă în viața publică. A ajutat foarte mulți evrei, iar în timpul dictaturii lui Antonescu, a fost cea care i-a cerut acestuia ca evreii din Cernăuți, care nu fuseseră încă deportați, să rămână acolo. Istoria o amintește ca fiind salvatoarea multor evrei din Transnistria și ajutorul cu care în perioada 1943-1944 mii de evrei s-au putut întoarce acasă. Numele reginei-mame Elena a României este înscris în „Grădina celor drepți între popoare” pe Zidul de Onoare aflat lângă Muzeul din Ierusalim, monument ridicat în memoria celor care au ajutat evreii în al Doilea Război Mondial. Până la plecarea sa în exil în urma instaurării regimului comunist, colaje din ziare și fragmente din scrisorile Elenei au recompus multe momente dramatice în care o regăsim mereu prinsă într-o țesătură a intrigilor, întotdeauna gândindu-se mai mult la ceilalți și mai puțin la propria persoană, de fiecare dată sacrificându-se pentru idei, pentru concepte ce țineau de bunul mers al lucrurilor, chiar dacă deciziile luate o afectau uneori ca femeie și mai ales ca mamă. O vedem în fotografiile vremii ajutând bolnavii din spitale, susținând și demarând campanii de caritate, încurajând pe cei nevoiași sau fiind alături de cler la sfințirea unor lăcașuri de cult.
După abdicarea lui Mihai, s-a întors la Florența și a locuit în Vila Sparta până în 1980, când, din cauza dificultăților financiare, a fost nevoită să renunțe la această reședință. La 84 de ani s-a mutat într-un apartament la Lausanne și, doi ani mai târziu, la 86 de ani, a murit departe de cele două țări pe care le-a iubit, România și Grecia.
Incontestabil că a fost un om devotat atât familiei, cât și țării, o Românie care a primit-o cu brațele deschise și pe care Elena a îndrăgit-o de cum a văzut-o. Biograful ei afirmă în repetate rânduri că era fascinată de costumele populare românești și de varietatea reliefului țării. O regăsim chiar și în fotografiile de la începutul anilor 1920 împodobită cu iile țărănești cu multe cusături. Din fericire, au rămas multe fotografii cu Sitta, o bună parte dintre ele în fondurile Arhivelor Naționale. În ceea ce privește portretul de salon, au rămas două reprezentări ale principesei, una semnată de pictorul Philip de Laszlo și una mai târzie, aparținând lui Eustațiu Stoenescu.
SIMONA PREDA – Regina-Mama Elena. Mariajul și despărțirea de Carol al II-lea, editura Corint, 2018
