Boala lui Petru era ca o absență, se gândea Elena.
O absență fizică, a corpului, ca și cum ar fi fost plecat, de fapt, și el pe front, sau într-o călătorie din care nu mai scria niciodată. Corpul lui Petru se transformase, pe nesimțite, în altceva. Un corp pasiv, fără voință proprie, mutat cu precauție dintr-o parte în alta a casei. Într-o seară, în absența slujnicei care ieșise după un ultim comision, ajutându-l să-și îmbrace pijamaua, Elena descoperise cât de puțin familiar îi era acest corp, cândva iubit, pe care îl regăsea cu plăcere, în cele mai neașteptate amănunte, apărând din celălalt corp, firav, abia format, al micului Victor. Membrele lui Petru aveau o nuanță sinilie, un fel de transparență murdară care, fără i se pară respingătoare, așa cum se întâmpla uneori când manevra corpurile soldaților la spital, o făcea pe Elena să se gândească la pielea unor păsări moarte. Lipsa mișcării atrofiase mușchii și brațele erau atât de lipsite de voință proprie, că i se păruse dintr-odată că se află în fața unei mașinării inutile, care nu funcționase niciodată. Un mecanism stricat, sau greșit asamblat, fără nici o scânteie care să-l anime. Neperturbat de nimic în nemișcarea lui, corpul lui Petru decupa acum o altă formă formă în spațiul familiar al încăperilor casei, și lucrurile, care altădată se ordonau în jurul prezenței lui, cum se întâmplă cu locurile în care a trăit multă vreme aceeași familie, păreau disparate, adunate de-a valma într-un decor care nu se închega. De fapt, lumea întreagă nu se mai închega, observa Elena. Harta casei se schimbase și ea, de la bombardament, cu aripa distrusă și un perete improvizat prin care uneori vântul intra și mișca ciucurii de cristal ai candelabrului, vechea clădire a Mangârilor era altfel decât o cunoscuse Elena când intrase prima oară în veranda ei răcoroasă. Strânseseră mobilele mari, greoaie, în două camere mai mici, care aveau acum ceva mortuar, semănau și ele, semidezmembrate, sub cearșafurile putrezite, cu membrele slăbite ale bărbatului ei așa cum le văzuse în seara aceea. Grămezile întunecate aveau o viață a lor secretă, păreau să scadă sub propria lor greutate, cu trecerea timpului, se împuținau, ca niște corpuri bătrâne, dar Elena nu se îndurase să pună nimic pe foc, nici iarna trecută, cea mai cruntă, când arsese fiecare gard din București și fusese atât de frig, că ferestrele mari de la camera de zi înghețaseră și se spărseseră cu zgomot, în crăpături mari, zigzagate, care îi amintiseră Elenei de ceva, un moment din trecut, dar nu suficient de deslușit pentru a putea spune despre ce era vorba. Toate astea erau de fapt atât de improbabile, încât Elena accepta lipsa lor de logică, de înțeles, cum ar fi acceptat-o pe cea a unui vis.
Fragmente din romanul O formă de viață necunoscutăde Andreea Răsuceanu, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
