Plecase imediat după Paște, când primăvara pusese stăpânire peste mahalaua Popii Drăgușin și aerul mirosea încă a cozonac fierbinte. În duminica sfântă, paicii îi stropiseră în fața curții cu apă de trandafiri, iar Stancăi i se păruse că vasele lor mici de argint arată ca niște cădelnițe și un fior îi trecuse din coșul pieptului până în tălpi. Dar presimțiri rele avea de câte ori Mantu pleca, chiar și până la Cernătești sau la Brașov până nu primea vorbă că ajunseseră cu bine. Drumul până la Stambul, care dura câteva săptămâni, o făcea să-și închipuie cele mai groaznice întâmplări, și deși veștile veneau periodic, aduse de cei care se întorceau în București și se întâlniseră cu bărbatul ei, Stanca nu-și găsea niciodată cu adevărat liniștea. Pentru ea, ca și pentru mulți alți bucureșteni, lumea se termina dincolo de mlaștina Dracului, unde apunea soarele în fiecare seară, și mai era drumul Cernăteștiului, prin atâtea pustietăți și codri neumblați că, dacă așa era și lumea mare, atunci motivele spaimei ei erau cum nu se poate mai întemeiate. Că mai exista o lume și dincolo de aceste locuri era limpede, deși imaginația oamenilor o popula cu monștri și animale cum erau cele din pridvoarele bisericilor, și deși pehlivanii indieni înveseleau petrecerile din Cotroceni, nimeni nu putea spune cu certitudine că țara lor chiar exista, din moment ce n-o văzuseră cu ochii lor. Dar Stanca știa că locurile existau chiar și când nu le vedeai aievea, că Cernăteștiul continua să fie chiar după ce leagănul apuca drumul Bucureștiului și nu mai ajungea până la ei decât fumul subțire al ultimelor hornuri. La fel și Stambulul, pentru Mantu era un oraș ca toate orașele, pentru ea era un loc din închipuire, zugrăvit în culorile din mintea ei, după ce îi povestise Mantu. Puteai să locuiești în multe feluri într-un oraș, uneori fie el și din închipuirea ta. Stambulul era oglinda lumii, cum spunea el, centrul ei, dar și locul întunecat de unde veneau capugiii cu firmanele aducătoare de moarte. Bucureștenii nu uitaseră încă cum plecase Ștefan Cantacuzino în miez de iarnă la Stambul, cu Păuna și cei doi coconi domnești, cum trebuiseră să se oprească pe drum, când copiii se îmbolnăviseră, cum domnul își găsise acolo sfârșitul. Stanca își imaginase de multe ori cum trebuie să fi tremurat de teamă Păuna cu cei doi copii, îmbrăcați în hainele sărăcăcioase care le ascundeau identitatea, pe corabia care-i ducea la Messina, în timp ce capul bărbatului ei călătorea, umplut cu câlți, spre palatul vizirului din Adrianopol.
Fragmente din romanul O formă de viață necunoscutăde Andreea Răsuceanu, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
