Inima ei s-a uscat, a zis doctorița.
O prostie mai mare n-am auzit, a spus chirurgul cu saboți albi.
A intrat în stop cardio-respirator la patru dimineața, a zis asistenta la telefon.
Nu plânge, a murit Ioana, a spus mama a doua zi.
Mărgelele roșii, rotunde, de coral ale Ninei.
Nu știu de ce m-am gândit la ele. Nu m-am mai gândit la altceva, era Vinerea Mare, am curățat casa, am mers la cumpărături. În autobuzul 182 era o femeie care semăna cu ea. Peste tot erau femei care semănau cu ea. M-am întors de la Billa, am aprins luminile în toată casa. Am luat un somnifer. A doua zi de dimineață ne-am dus la morga spitalului s-o luăm. Era o clădire veche, din secolul al XIX-lea, arăta ca o bibliotecă, cu ferestrele înalte, elegante, cu dantelăria delicată a stucaturii scorojită. În față iarba verde, crudă, de aprilie, capela mică cu o pictură nouă, stridentă. Hainele ei. Costumul de culoarea scorțișoarei, pantofii noi. Femeia care spală morți. Bătrână, uscată, cu mâinile decolorate de o spuzeală albă, așa cum trebuia să arate. Sicriul simplu, lucios, îmbrăcat în saten alb, cu voalul subțire ca de mireasă. Nu se ghicea corpul mărunt în straturile albe de material. Pe buze avea un ruj grena, lucios, cum nu purtase niciodată. Doar mâinile erau ale ei, mâini încă vii. Legate cu un tifon alb, într-o rugăciune forțată, le-au dezlegat la biserică. Mâinile au început să alunece într-o parte, ca atunci când adormea și îi cădea cartea din mână. Acum n-avea ochelarii cu ramă de baga lipită cu leucoplast, nici cele trei bigudiuri metalice. În cele din urmă, mâinile s-au oprit. Într-o poziție ciudată, contorsionate, ca și cum ar fi încercat să se apuce de ceva. După ce au așezat sicriul în mașina neagră, am plecat. Eram în altă mașină, în spatele ei, mă gândeam că e singură acolo, de ce n-o fi mers nimeni cu ea. Cum e să fii singur pe ultimul drum. Dacă ea se mai simțea singură sau plecase deja. Nu mai e nimic după, fetițo, mori și gata. Nimic nu mai rămâne. Dar hainele care miroseau ca ea. Dar ochelarii, teancul de cărți de la capul patului. Dar adâncitura ușoară de pe recamier, unde stătuse ultima oară. Biserica mică, zugrăvită cu sfinți noi, albaștri. Ea tot mai mică și mai străină, sub mormanul de voaluri. Lumânările, tămâia, floarea albă de magnolie. Ocolul de bun rămas. Când am atins-o avea mâinile înghețate. Ca marmura din Saint-Denis. Ce să-i spun. I-am spus cu tine moare lumea ta. Mi s-a părut c-a înțeles, că mai era încă acolo. Am pornit spre cimitir. Soare de vară, nici o adiere. Au așezat-o acolo, pe un mormânt vecin, la soare. Mâinile puteau să se încălzească acum. Am plecat acasă, am făcut ouă roșii. A rămas în casă încă un an, o auzeam uneori noaptea cum mișca teancurile de cărți, paharul cu apă de pe noptieră.
După șase săptămâni am văzut-o în oglinda de la vitrină. Avea aceeași mirare din ultimele zile de spital în privire. Nu părea să mă recunoască, urmărea vânzoleala femeilor pe lângă masa lucioasă, acoperită cu fața de masă de damasc de la Nicu, brodată la maici. Aș fi vrut să rămânem din nou amândouă, ca altădată după o întâlnire de familie, dar nu-mi dădeam seama ce-am fi putut să ne mai spunem.
Fragmente din romanul O formă de viață necunoscutăde Andreea Răsuceanu, aflat în curs de apariție la Editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
