Interviu Martin S. Martin: Suflet, medicină și cultură – partea întunecată și partea luminoasă

Dialog de Cristian Pătrășconiu.

Ce provocări majore crezi că oferă medicina viitorului culturii și, în mod aparte, poate literaturii?

În secolul 19 și 20 au exista cîteva mari cărți de literatură care au avut subiecte legate de medicină și medici. Spre exemplu, ”Dr. Jivago” de Boris Pasternak, ”Robii” de Somerset Maugham, ”Citadela” de A.J. Cronin, „Arcul de trumf” de Eric Maria Remarque, „Muntele magic” de Thomas Mann, „Ciuma” de Albert Camus, „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez. În secolul nostru, în primii 17 ani ai săi, nu a apărut încă o carte mare cu subiect legat de medicină sau intern medicinii. Chiar mă gîndeam că așteptările mari pe care le avem de la medicina viitorului imediat și mediu sunt în paralele cu așteptările mari legate de o eventuală carte mare de literatură despre medicină.

Pe de altă parte, cred că, așa cum se întâmplă cu mass-media, cu editurile și cu tipografiile, așa cum se întîmplă și cu tipografiile de cărți medicale, cred că totul sau enorm de mult se mută de la printing la streaming. Din alt unghi, așadar, modificarea și a literaturii medicale, și a literaturii în sine, face ca produsele lor să în moduri foarte diferite de cele de până acum. Una dintre variantele foarte probabile așteptată în viitorul apropiat este lentila digitală de citit pe care o pui fie pe ochelari, fie pe cornee. Cu ajutorul ei,   – în partea laterală a câmpului vizual, vezi tot timpul textul, indiferent ce altceva vei face.

Deci, textul nu va muri…

Niciodată nu va muri. Cât timp vor exista oameni, vor exista și textele. Viața textelor este legată de viața oamenilor. Dar accesul la text se va schimba: forma în care ni se va prezenta textul și timpul în care îl vom parcurge vor fi altele, noi.

Revenind la invenția lentilei digitale, va fi posibil ca atunci cînd aceasta se va pune în practică, să citim în timpul altor activități. Și, în acest fel, numărul orelor de citit – care acum nu poate fi crescut decît prin audiobookurile și prin filmele de nișă -, va crește. Dacă e să dăm credit acestei perspective, ar fi, deci, motive de optimism: și, spre deosebire de cei care azi spun că în viitor se va citi mai puțin, logic ar fi să se citească mai mult. Căci vom avea la dispoziție ore de citit de care acum nu dispunem. S-ar putea să ai în viitor șase ore de citit pe zi în timpul condusului mașinii, a dereticatului în casă, al pregătirii mîncării… Pentru că ai citi, cum se spune, cu coada ochiului – avînd un dispozitiv de tipul celui invocat mai înainte.

Dar, oare, rezistă omul la asemenea provocări? Fiindcă e vorba și de limitele sale fizice, în jocul acesta care implică tot mai mult ”multitasking”…

Se adaptează, se va adapta. Cum te uiți la tv și citești ziarul în același timp. Eu cred că se va adapta.

A propos de provocările medicinii viitorului: ce e, nu în raport cu literatura, ci în raport cu etica, foarte problematic, din punctul tău de vedere? Reformulat: ce e, dinspre medicina viitorului, provocator pentru etică?

Prima provocare ține de manipularea genetică în anumite scopuri incompatibile cu etica medicală.. Manipulări făcute nu pentru a vindeca boli, nu pentru a-i face pe oameni mai sănătoși. Modificări genetice pentru producerea de supraoameni, clonările și altele.

De fapt, genetica în sine este o mare provocare pentru etică; pentru etica, așa cum o știm acum. În generația aceasta, genetica ridica aceleași mari probleme de etică pe care fizica atomică le-a ridicat în anii 1950, 1960. Atunci, cînd despre fizicienii angrenați în proiectele de fizică atomică se credea că ei pot să ducă lucrurile la chestiuni catastrofale, la dezastre pentru omenire. Era o mare teamă de fizicieni și ei erau priviți ca marii stăpâni ai viitorului omenirii – puteau să meargă spre bine sau spre rău.

Ei bine, așa sunt acum priviți cei care lucrează în genetică, în bioștiințe. Secolul 21 e secolul biologiei și aceasta va fi încadrată, împreună cu tehnologia ei în istoria anilor care vin. Eu am arătat la conferința de la Ateneu despre medicina secolului 21 imagini cu un rinichi artificial care arată ca o cutie. Dar nu e o cutie, pentru că înlăuntrul ei sunt celule umane, care fac funcția unui rinichi, pe un suport creat de tehnică, un suport total artificial, fabricat prin nanotehnologie. Deci, umanitatea și tehnica vor fi luate, vor fi considerate împreună, la pachet. Și, mai mult, biologia e deja legată, dar va fi și mai mult legat de alte domenii, ca știința computerelor, farmacologie, industria medicamentelor, etc. ; Spre exemplu, în computeristică, vom putea avea circuite mai bune decît cele actuale, care vor fi de natură biologică, nu produse din plastic și metale.

În faza de acum, culturi de bacili fabrică deja insulina recombinantă. Bacteriile devin mașinării de produs medicamente. Și sunt multe asemenea exemple, de fapte actuale și de dezvoltări ulterioare extrem de spectaculoase. În faza celei de a patra revoluții industriale, biologicul și tehnicul vor coexista.

Ce vreau să spun? Aceasta: că din puterea actuală, foarte mare deja, a biologiei și a geneticii derivă și provocările ei, dar și riscurile. Care sunt considerabile și care, la limită, pot schimba omenirea. Doar un exemplu: clonarea este un pericol real și o temă din ce în ce mai actuală. Întrebarea eticii este aceasta: cum faci să îi controlezi pe cei care fac, sau care vor face clonarea, încă interzisă prin lege. Cum faci ca cercetători cinici să nu treacă la clonarea cu un scop rău? Ceva rău, de genul schimbării unei populații – dintr-un oraș? E foarte foarte problematic – și chestiuni de genul acesta aproape că, dacă gîndim prin experiența istoriei, par că ne bat la ușă.

Chiar așa de repede se pot întîmpla toate acestea?

Da. Mijloacele sunt deja aici. Sunt în experimente care se desfășoară. Sunt posibile.

tulactualitate este, de fapt, foarte scurt. Lucrurile astea există deja; e inexact să spunem că ”vin”. Ele sunt aici deja. Există o tehnică – CRISPRR. E vorba de o tehnică specială de secționare. Se ia ADN-ul și se taie, cu mare exactitate, o secțiune din acesta, pentru a fi înlocuit cu altul. Este cam ca la un altoi – doar că ”foarfecele” cu care se taie ADN-ul sunt niște enzime. Știi exact ce pachet de gene iei de acolo și cu ce pachet poți să îl înlocuiești. Prin acest procedeu s-au realizat animale care poartă organe compatibile cu omul, care pot revoluționa medicina de transplant. Dar, prin aceeași metodă, „în joacă”,  s-au și făcut diverse ”dihănii” cu acest procedeu: un șoarece care are două culori distincte, contrastante; un cățel a cărui expresie facială este foarte…umană. Acestea, cum spuneam, experimental, ”în joacă”; realitatea este că, în foarte scurt timp, se poate ajunge la lucruri foarte grele și foarte provocatoare pentru omenire, fiindcă mijloacele sunt deja aici. Această ”croitorie” a ADN-ului, care poate duce la un ”altoi” bun, o schimbare care aduce vindecarea unei boli, are capacitatea și să facă un altoi „rău” care va genera ființe de un tip care nu a existat vreodată.

Nu pot rata întrebarea și mai frontală: vor cădea zei? Vor cădea, a propos de etică, de religie, de tradiții, unele verticale?

Eu cred că au și căzut. Din moment ce poți să vindeci boli moștenite genetic, discuția despre domeniul în care nu te poți amesteca, în care nu poți interveni s-a schimbat radical. Înainte vreme, nu puteai intra aici, în aceste domenii pe care le investeam cu un mister divin – nu le înțelegeam pur și simplu, nu știam ce e acolo, înțelegeam – și de îngrozeam de consecințele fatale –de efectele lor. Acum înțelegem, înțelegem mult mai mult. Știm cauzele și putem să mergem la punctul de pornire și să intervenim, să schimbăm ființe. Iar aceasta, a propos de etică, de cultură, de religie, sigur că îi poate face pe unii oameni să creadă că sunt…

Mici Dumnezei! Harari, Homo deus.

Exact. Aici suntem. Dumnezei, zei…

De la medicină și, de fapt, de la științele viitorului, cum putem formula: omul va fi tot mai mult un mic Dunmnezeu sau va fi mai aproape de vechiul Dumnezeu?

Nu e o întrebare ușoară. În mintea unora dintre acești oameni care vor lucra în prima linie, în biologie, genetică, bioetică, va fi, fără discuție, o cădere a zeilor tradiționali cu o tendință de a-și asuma ei înșiși condiții și statut proprii zeilor. În viziunea mea aceasta este o modalitate, un pericol de a te distanța de credință. Este o infatuare, este un orgoliu, este o ieșire din țâțâni, cum se spune.  Vor fi biologi buni și răi. Există posibilitatea, logic vorbind, ca biologii viitorului ei să fie aroganți, exclusiviști și dornici de a-și afirma puterea în sensul dominării samavolnice a oamenilor.

Și opusul este tot așa de posibil: lumea biologilor, a „croitorilor de ADN” va fi dominată de oameni onești, etici, incapabili de rău.

Ce vreau să spun, și repet aceasta, este că mijloacele există deja, depinde ce vom face cu ele, cum le vom utiliza.

Martin, ție îți place mult acest citat: ”în nimic nu se apropie omul mai mult de Dumnezeu decît în truda sa de a reda sănătatea oamenilor”. E valabil el, crezi, și pentru un umanist, pentru un scriitor?

Absolut. Sau vreau foarte tare să cred că așa e. Marii scriitori vindecă omenirea. O fac spunînd adevărul, un adevăr pe care un om obișnuit nu îl poate vedea.

O fac dându-ne acces la emoții vindecătoare, înălțătoare, formatoare.

O mulțime dintre lucrurile critice din viețile noastre – reprimarea, frica, anxietățile, ura, invidia, greșelile de gîndire – sunt educabile prin frecventarea marilor scriitori. Mulți ne-am luat – și recunoaștem aceasta – modele de viață din modelele literare. Aș Și alții – creează educație emoțională, creează afecțiune și interes pentru anumite zone. Creează ceea ce teologii – nu neapărat medicii – numesc suflet. Dar, în același timp, apropierea de Dumnezeu despre care vorbea Cicero în citatul amintit de tine și care, așa e, îmi place foarte mult, între doctorul care se străduiește să facă ceva bine semenului său (și, prin aceasta, te apropii un pic de Dumnezeu), e și ea importantă. Și la fel de deschisă, ca șansă, cum e și în oricare altă profesiune care are bunăvoință față de om.

Frumos, atît de frumos acest cuvînt: bunăvoință. Bună-voință! Cultura, cărțile fac ele mâna mai sigură unui medic sau mai cu seamă mâna unui chirurg, bunăoară?

Nu numai de mână este vorba aici. Ci de atitudinea doctorului, de felul lui de gândi.

Îmi permit să afirm că un doctor cult este mai bun decât unul cu lacune de educație și cultură.

Cultura formează interesul real față de persoana umană, responsabilitatea de om a doctorului. Pentru un chirurg care stă și 12 ore, și 16 ore într-o operație (eu știu aceasta foarte bine), cărțile îl pot ajuta în multe feluri. În primul rînd, îl ajută să nu devină cinic. Cinismul este foarte periculos în viața medicală și, din păcate, destul de prezent. Într-un fel, și ce o să spun acum nu e o justificare, ci o explicație, cinismul este o formă de autoapărarea a doctorilor. E un fel de psihoterapie la purtător. Dacă ai, spre pildă, o specialitate în care ești înconjurat de moarte pe scară mare, e greu să nu devii cinic. Dacă îți pasă foarte tare de fiecare moment negativ, de fiecare pierdere de bolnav, poți ajunge să îți tremure mîna, să nu mai fi funcțional. Eu am trăit această, teribilă, situație care îți poate da cinism: o situație ca aceea în care, la ora 7 dimineața trebuia să fiu la morga spitalului, pentru necropsia unui copil care murise în noaptea precedentă, după o intervenție chirurgicală complexă pentru o boală gravă pentru a vedea dacă a fost vorba despre o greșeală medicală sau de ceva ce nu putem vedea, sub nici o formă, în timpul interveniției. Însă, oricare era explicația pentru tragediat copilului, s-a întîmplat nu o dată ca, de acolo, de la morgă, din acel loc teribil, să trec imediat în sala de operație pentru a opera un copil cu aceeași boală. Or, în aceste condiții, pentru a nu greși, pentru a reduce cît mai mult riscurile de a greși în sala de operație, trebuie să faci o compartimentare, o izolare a ceea ce s-a întîmplat cu o zi înainte. Povestite, lucrurile par foarte simple; trăite, ele sunt echivalentul unei presiuni uriașe pe care un medic trebuie să știe cum o administreze. Responsabilitatea îți interzice dreptul de a fi slab, de a ceda, de a te lăsa deprimat, înmuiat. La această formă de „cinism” m-am referit.

Te închizi atunci?

Nu e verbul cel mai potrivit. Dar trebuie să izolezi unele lucruri, să le ții la distanță de tine. Când ești la morgă, e și frică la mijloc, și intimidare, e și senzația de vinovăție – și toate sar în capul tău, te copleșesc. Și, imediat, pe un interval foarte scurt de timp, trebuie să intri în sală, trebuie să schimbi totul, inclusiv gîndirea aceasta. Altfel, îi iau șansa copilului care mă așteaptă și a cărui viață depinde, da, și de mîinile mele, dar și de atitudinea mea, de lucrurile care îmi trec prin minte, de amintiri.

Da….da…E foarte dur ce spui…Cred că, puțin măcar, pot să înțeleg ce îmi spui…

Mi s-a întîmplat așa ceva nu o dată. De multe ori.

Când greșește un medic?

Des. În fiecare zi poate să greșească. De ce? Pentru că așa e medicina. Uneori greșești cînd nu înțelegi la timp un lucru. Alteori greșești pentru că altcineva din echipă a făcut ceva greșit. Sau greșești cînd nu recunoști devreme un nou element care s-a adăugat în evoluția bolnavului și o schimbă spre rău. Dacă recunoști complicația devreme și o corectezi, bolnavul are mai multe șanse. Întârzierea este o greșeală. Sau cînd experiența ta nu e suficientă pentru o situație limită, poți face greșeala de a nu alege cea mai bună cale. Greșelile medicale sunt zilnice în toate spitalele și în toate țările.

Dar…

Să facem, totuși, o distincție. E ceva la care eu țin foarte mult. Eu fac o diferență între greșeala comună – care se întîmplă des și la care trebuie să fim mereu atenți și să sărim să corectăm lucrurile; eu o numesc eroare medicală, neintenționată – și celălat tip de greșeala, pe care eu o echivalez cu culpa medicală, cum este să refuzi ajutorul. Mai ales când ai experiența să îl poți oferi. Să fii chemat într-un anumit loc, la o anumită oră pentru a rezolva o problemă a cărei rezolvare depinde de tine și tu să amîni sau să întîrzii sau să nu te duci. Aceasta mi se pare o culpă gravă. Mai e ceva: Ca medic, nu ești niciodată pe drum drept; practica medicală e un drum care are multe bifurcații sau chiar trifurcații. Sau se poate să ai în față chiar șase căi. Trebuie să alegi mereu. Așa sunt operațiile dificile, așa e calea spre un diagnostic foarte greu.

Ei bine, constanța în alegerea căii greșite e culpă; omul care alege greșit, în mod constant, trebuie oprit să mai opereze, să mai trateze. Omul acela trebuie să fie oprit să mai facă această meserie. El nu are capacitatea să meargă pe drumul de câteva ore care cere, la fiecare pas, o înțelegere corectă a situației și o alegere corectă a soluției dintre cele câteva care stau în fața ta.

Ce face un medic cu conștiința sa, atunci cînd știe că a greșit?

Întîi, depinde de ce fel de greșeală face. Eroare sau culpă? Erori va face; uneori, în regim zilnic, cum spuneam. Fiindcă acestea sunt condițiile în care se practică medicina. Dar aceasta este doar o mică parte. Eu am învățat de la un maestru de-al meu două lucruri legate de greșeli.

Primul este că în perioada de formare a unui tânăr medic el este expus la riscul de a face greșeli, practic el poate face orice greșeală care a fost vreodată citată în practica medicală. Dar el are obligația să absoarbă explicația greșelii, cauzele, modul în care s-au petrecut faptele și să facă din acest proces un mecanism care îl va feri să repete acea greșeală.

Al doilea lucru învățat de la maestrul meu a fost acela că, atunci când faci o prezentare a experienței tale într-un domeniu, este o mare greșeală să prezinți lucrurile doar cu partea lor de succes, într-un sens și cu o retorică triumfalistă. Este esențial să prezinți , la acele cazuri, la fiecare dintre ele, dacă e posibil, care au fost riscurile, care au fost complicațiile, care au fost greșelile de etapă. Cu alte cuvinte, este esențial ca în prezentarea  ta să pui accent pe partea delicată, problematică a cazurilor, pe zona negativă chiar: cu această precizare, sensul aceste analize trebuie să plece de la tine. Onestitatea trebuie să plece de la tine, să fie la tine, să fie în tine. Să te duci și să te confrunți cu partea întunecată, cu ce n-a mers bine.

Nu sunt mulți oameni care fac aceasta. Nu sunt mulți medicii care aleg să facă aceasta; fiindcă e drumul cel mai  greu, nu cel mai comfortabil.

Cum trăiește un medic cu greșelile grave, chiar și cînd are forța să le recunoască?

De fiecare dată, te costă ceva. Plătești de fiecare dată. Pentru fiecare greșeală. Nu le uiți, nu le uiți niciodată. Analiza greșelilor este un mod de învățare, o cale de acumulare de experiență. Și greșeala are o curbă de învățară, ca și învățarea pozitivă, acea care rezultă din lucrurile bine făcute, făcute cu succes.

Cît ai stat cel mai mult într-o operație?

Peste 9 ore.

Și cîte operații ai făcut?

(calculează) Peste 25.000, cu siguranță.

Cum poate fi creatoare boala?

Ca orice mare experiență de viață, boala poate să ajute. Indiferent dacă ea va merge bine sau nu. Boala este o mare răscruce în viața unui om – și ea poate fi de mare ajutor.

Pun o întrebare dură, periculoasă: ca medic, de vreme ce boala poate fi creatoare, fiindcă e o mare experiență de viață, ce e mai important: să dea o șansă creației sau să redea viață, deplină dacă se poate, celui bolnav?

Întrebarea e problematică, dar, ca medic, răspunsul este foarte simplu: nici nu este sau nu trebuie să fie loc pentru o asemenea dilemă. Obligația ta ca medic este să faci cît se poate de (mult) bine, cît se poate de repede. Și, în egală măsură de important: cînd evoluția bolii de prelungește, trebuie să ai puterea de a-i spune bolnavului ce se întîmplă. Să îi spui deschis așa: uite ce se întîmplă, avem complicații, au apărut fapte noi, dar ieșim de aici amîndoi. Trebuie să fii cu el. Și trebuie să îi spui asta în fiecare zi – că ești cu el. Și că nu trebuie să se descurajeze, că nu trebuie să se lasă pradă deznădejdii. Ieșim de aici împreună. Bolnavul vrea asta. Și trebuie să îl ajuți. Bolnavii deprimați nu merg bine; cei care intră cu o mare anxietate la o operație se recuperează mai greu. Trebuie să nu lași loc deprimării, descurajării, nici la tine, nici la bolnav. E vital să fii alături de bolnavul tău. Suntem, tu, ca medic, el, ca bonav, împreună!

Bolnavii nu trebuie să fie mințiți.

Nu. De fapt, nici nus e poate. Ei simt. Bolnavii și copiii nu pot fi mințiți. Bolnavii te citesc extrem de repede. Copiii, la fel.

Martin, tu știi că înregistrarea noastră e la cîteva sute de metri de apartamentul în care a locuit Nichita Stănescu. Voi doi ați fost prieteni…

Da. La două minute distanță de casa lui. Nichita Stănescu mi-a scris și cîteva poeme. Noi vorbeam despre multe lucruri.

Și despre medicină?

Daaaa. Avea o mare admirație și o mare curiozitate pentru medicină. Într-o zi i-am povestit despre o operație care se făcuse atunci pentru prima dată la noi, în România. Aici s-a întîmplat, în Piața Amzei, la etajul patru, în apartament la el. M-a rugat să îi arăt cum e operația, în ce constă, cum se face. Și eu i-am explicat printr-un desen ce făcusem. M-a întrebat de unde îmi venise ideea de a face așa ceva și eu i-am spus că nu era a mea, că ideea aparținea unui chirurg american, tânăr pe vremea aceea, dar că e o noutate în lume. Țin minte și acum cum îl cheamă pe chirurg: Francesco Puga. Nichita era foarte interesat de acele detalii – era o cale mult simplificată de a opera pentru vremea aceea, dar trebuia să te miști foarte repede, era și un mic truc la mijloc. A înțeles foarte bine. S-a apropiat seara, au venit și alți prieteni. S-a umplut casa, cum era mai mereu la el; și, adesea, cu vizite neanunțate. Pe la 11, am devenit, fără voia mea, un fel de erou al serii. Nichita a povestit, cu desenul în mână, ca un mare specialist în medicină, și într-un fel impecabil, toată operația pe care o făcusem cu o zi înainte și de care eram foarte mîndru.

Nu vreau să pară o mostră de orgoliu ceea ce povestesc acum; am ales anume această întâmplare, pentru a puncta un gînd foarte pregnant pe care l-am avut și pe care îl am și acum despre Nichita Stănescu. Omul acela era de o mare inteligență; nu era numai un mare poet, ci putea să înțeleagă și să explice lucruri de mare finețe din varii domenii.

Cei mai mulți și-l amintesc pe Nichita ca pe un mare poet, unii pentru stilul lui de viață, alții pentru generozitatea lui extraordinară.

Dar nu sunt mulți care vorbesc despre fantastica inteligență a lui Nichita. Era pespicace, prindea tot ce era important în secunde. Ghicea situațiile, oamenii, făcea legături și asociații rapide.

Era un om extrem de inteligent care făcea poezie. Era genial. Avea tipul acela de genialitate care i-ar fi permis să fie, la limită, orice. Dacă și-ar fi propus. Ar fi putut foarte bine să fie și medic. Ceea ce, în chip subtil, prin poezia lui, chiar a și fost…

Notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista ”România literară”.