Sintagma latină nu-mi aparține ci este a ilustrului Flaccus (Horatius), cu referire la creațiile unor poeți, scriitori prin extensie, care, prin îmbinări cel puțin stranii, dau naștere unor monstruozități, unor „înfățișări deșarte”; asta și în numele unei libertăți de creație care, spune Horatius, trebuie să existe dar cu niște limite bine stabilite; aici intrăm însă deja în încălcarea drepturilor omului modern, căci ce fel de libertate e aceea care are limite bine stabilite? Cum adică să existe ordine în creație? Cum ajungem așa la postmodernism???
Cert, ideea poetului ne spune și de ce romanii au construit pe toate planurile o lume a echilibrului dorită de toți, cum au ajuns stăpânii lumii, iar comparativ de ce urmașii demolează privind înapoi neîncetat cu mânie și înainte fără… viziune. Cazul nostru, al centenarilor. Dar să mai adăugăm și faptul că amintita expresie horațiană cuprinde în sine și ideea de neadevăr, căci vanus(3) înseamnă și mincinos. Desigur nu se referă la sublima minciună a artei ci la pervertirea lui mens care nu e întotdeauna sana, cum ne place nouă modernilor să cităm, căci în realismul lor romanii spuneau deziderativ orandum este ut fiat mens sana in corpore sano, adică „ar fi de dorit să fie o minte sănătoasă într-un corp sănătos”.
În cadrul politicii centenariale de privire înapoi cu ceva îngăduință festivă totuși dar înainte fără perspectivă, putem plasa activitatea, febrilă aparent, de strângere de semnături cu scop purgatoriu, de purgativ adică, în politică. Se face apel la conștiința civică de către persoane a căror probitate nu a fost însă verificată de nimeni, or, cum vorba din popor zice bine că doar copilul de primă zi e curat, am putea să ne trezim din nou în situația în care „hoții strigă hoții!”.
Trebuie spus dintru începutul cercetării, că noi românii am mai avut parte de apeluri și strângeri de semnături în trecutul nu foarte îndepărtat ; substratul era la fel de stupid precum azi, dar rezultatul totuși sub semnul ordinii și al disciplinei (dar în nici un caz romane, imperiale nu se punea problema).
În plină solidaritate cu lupta anticolonială a popoarelor din lumea a treia (putea fi și a zecea, având în vedere distanța de noi), s-a făcut apel la cetățenii români să-și manifeste oprobriul față de exploatatorii capitaliști de acum câteva decenii postbelice (azi ne sunt toți amici, deși unii mai au colonii numite parșiv elegant „ținuturi de peste mări”, de fapt oceane); probabil spre binele lor, al ținuturilor adică… Cum lupta pentru eliberare cere victime, adesea inutile, protestul s-a îndreptat și împotriva intenției colonialiștilor de a-l executa pe un lider al rezistenței africane. Ca orice asemenea protest, ajuns pare-se la scară planetară, și acesta s-a dovedit nul ; mai mult tânărul luptător a fost lichidat de rivalul său de aceeași culoare africană.
Mult mai bine organizată (dar nici aceasta la nivel roman!) a fost lupta pentru dezarmare; dacă acum suntem mândri până la fudulie patologică de scutul altora, de alocarea a 2% din PIB (noroc că nu e prea mare) pentru înarmare, acum câteva decenii lupta avea două aspecte: primul privea dezarmarea nucleară, în plin proces de sofisticare a rachetelor balistice; ca atare nimeni nu ne-a luat în seamă ci doar noi înșine. Au fost trimise totuși petiții liderilor atomici ai lumii, dar selectiv, adică americanilor și rușilor (ca să le arătăm celor din răsăritul nostru că nu ne temem de ei, iar transoceanicilor de la care ne trebuia clauza, că nu prea e frumos ce fac), dar nu și galicilor de care ne lega o prietenie frățească în ciuda efectului Mururoa, nici britanicilor, urmând să construim motoare Rolls pentru avioane, iar veterotestamentarilor nici atât.
Al doilea aspect privea, dacă nu tocmai dezarmarea, căci și noi eram industrioși producători de bunuri explozibile și nu numai, măcar reducerea bugetului înarmării cu un anumit procent (3 sau 5% dacă nu mă înșeală memoria); evident de ochii lumii noastre mai mult decât a celei de peste hotare; putem afirma însă cu responsabilitate că prin diligența celor care ne dirijează întru alianță, s-a reușit mai mult decât s-a vrut atunci. S-a făcut un apel petițional către întreaga populație majoră (greu de spus cât de matură și atunci… ) spre a semna actul prin care Țara și poporul să ceară reducerea bugetului înarmării; frenezia a fost una la cotele superlativului absolut, dovedindu-se o propagandă exemplară prin executanți zeloși, demnă însă de cauze mai serioase și normale. S-au deschis secții petiționare, iar la închidere, după o numărare probabilă și inutilă, s-a constatat că poporul român a votat pentru reducerea dezarmării (clasice) în procent de 99, 98 %. Nici nu putea fi altfel de vreme ce întotdeauna am fost iubitori de pace, n-am atacat pe nimeni niciodată ci mereu alții ne-au râvnit bunurile. Un caz de civism exemplar a fost acela al unei profesoare (am cunoscut-o personal) aflate pe masa de operație și care a semnat petiția înainte de anestezie, sugerându-i-se echipei de chirurgi să-și vadă de incizii… după.
Nu trebuie neglijat nici aspectul pur material; dacă azi nu e clar ce-am avut și ce-am pierdut (adică pleacă ăștia și vin alți penali) semnând diverse petiții și vom vedea de ce, atunci în cadrul grandioasei conștientizări a poporului votant, s-a arătat clar câte perechi de teniși (încă nu se importau de la chinezi) se vor fabrica din suma redusă (să nu-i spunem tăiată!) de la înarmare, câte becuri (deși la câțiva ani au urmat penele de curent planificate săptămânal), câte caiete pentru școlari, câți kilometri de șosele se vor moderniza (asta cam sună ca azi), dar și alte și alte bunuri care desigur nu au apărut pentru că țineau de alt sector al bugetului național.
Oricât am fi deci de obișnuiți cu o anume tradiție a petițiilor și apelurilor (din lipsă de timp nu amintesc de cele către Sublima Poartă), nu putem să nu constatăm că lumea noastră, în plan politic cel puțin, a devenit mai subtilă. Apar probleme pe care odinioară nici nu ne gândeam să le evocăm și pentru că nu prea… gândeam, preferință păstrată și postrevoluționar în formula „noi muncim, nu gândim”. Și totuși, prin reprezentanți cel puțin dubioși după cum arătam la început, dorim un parlament fără penali, ba chiar o curată clasă politică, ceea ce ar fi o inepție din mai multe puncte de vedere. Aceste dorințe reprezintă în fapt perfecțiunea, adică și etimologic și urmându-l neaoș pe Noica, moartea căci presupun eradicarea corupției. Nu numai că nu e decent să dorești moartea semenilor, chiar politicieni fiind, dar e un lucru imposibil să-l pui în aplicare (desigur nu punem problema atentatelor individuale, nu întotdeauna la fel de utile precum cezaricidul de la Idele lui martie).
Tot inegalabila noastră etimologie latină ne luminează; cu eradicarea lucrurile sunt relativ clare și voi reveni asupra lor; în privința dureroasei și revoltătoarei corupții DEX face iarăși dublă trimitere la fr. corruption, lat. Corruptio, foarte corect altminteri; substantivul latinesc trimite la verbul corrumpere a distruge, a nimici, a altera, și esențial pentru noi a corupe pe cele mai diverse paliere sensibile precum corrumpere centuriones, a-i corupe pe centurioni, corrumpere mulierem , a seduce o femeie, cu ce și cum? auro, pretio, cu aur, cu bani, în fine, foarte actual semper ubique peste tot și din totdeauna, sententias iudicum corrumpere, a cumpăra sentințele judecătorilor. Cu riscul de a mă repeta, e limpede că nu poate fi contestată continuitatea romană. Verbul corrumpere este un verb al umanității depline, ca și compus a lui rumpere (a rupe, a crăpa) care are și profundul înțeles omenesc de a face să crape de invidie, de ciudă, de necaz… cineva. Văzută astfel corupția – adică până la cele dintâi simțiri omenești – ca strădanie nesmintită, infatigabilă pentru mai mult, mai bine (personal, desigur), devine limpede pentru orice om… nesmintit că a clama, mai ales ca politician, eradicarea ei, e o probă clară fie de fariseism (că doară nu te smulgi din rădăcini pe tine însuți, eradicare = ex radice din rădăcină, mai grav verbul, a desființa la figurat), fie de sindrom mesianic; ceea ce e cu atât mai grav cu cât cele etern umane sunt pilduitoare (chiar) și în Sfânta Scriptură; să zicem… pilda vameșului.
Prin urmare, fantasma purgativului politic reprezentat de apeluri și petiții e bine să o lăsăm la o parte tocmai pentru a nu terfeli Centenarul prin ignobile inutilități, ca să parafrazez ușor erostratic distinsa definiție maioresciană a literaturii ca nobilă inutilitate. Și, cu riscul de a abuza de (para)fraze, trebuie să acceptăm că, după cum Guy Rachet credea că tragedia va dispare odată cu ultimul om, tot atunci va dispare și corupția; dar nu numai la noi. Dacă totuși nu putem renunța la felurite petiții și apeluri, s-ar dovedi probabil mult mai realiste inițiativele de genul „Fără (semi)analfabeți în politică”, dar nu pe principiul „strâng ai noștri semnături”, căci există toate șansele să înlocuim o gașcă cu alta; ci, spre pildă, pe baza verificării matricolelor la toate nivelele. Interesant, intrigant în fapt, că de la matricolele soților Ceaușescu nu s-a mai publicat nimic în această direcție; câte un plagiat, discutabil sau nu, în strânsă corelație cu principiul (dacă e principiu?) „e sau nu din banda noastră”.
În spiritul aceleiași mențineri a apetitului inevitabil pentru aceleași apeluri și petiții, ar fi de evidentă utilitate, chiar și pentru românul de rând mare iubitor de media audio vizuală, o inițiativă de genul „Fără semianalfabeți, mincinoși și proști în media”; e desigur dificil de realizat dacă nu imposibil, fie și pentru că, dacă politicienii sunt aleși, bine sau rău, responsabil sau i- , posturile media, de stat sau private (de inteligență și probitate) prezintă niște interioare absconse în care se pătrunde pe criterii absolut obscure, (trezind eventual suspiciuni), precum lungimea membrelor inferioare la persoanele de sex feminin, sau intonația mugită și numărul de inepții debitate pe minut la masculi. În cazul unei reușite, fie ea și relativă, poate am auzi mai rar despre refularea canalizării la ploi torențiale, sau, precum recent la Ziua Marinei Române, despre zeul Neptun care i-a binecuvântat pe navigatorii români și despre cele 21 de salve de tun care se trag la ridicarea tricolorului începând din secolul XIV; desigur nu ni s-a precizat când a trecut zeul roman la creștinism, despre el știindu-se că îneca eventual și nu binecuvânta, chiar și conform proverbului bipolar ”Bachus a înecat mai mulți oameni decât Neptunus” (doar în română, ca să înțeleagă și adepții primului). De asemenea nu avem date despre tricolorul din secolul amintit pentru că nu avem de unde. Deși nu sunt nicidecum adeptul inscripțiilor pe pereții exteriori ai clădirilor, iar când conțin nume sau denumiri îmi amintesc de involuntar rimata zicere nomina stultorum ubique locorum (numele proștilor sunt în toate locurile) gândindu-mă însă și la făptuitor, de curând, pe moment și doar pe (acel) loc, a trebuit să-mi schimb opinia: pe o stradă lăturalnică din centrul vechi al Timișoarei, pe peretele unei clădiri jugendstilliste cineva a lăsat următoarea inscripție: „mass-media e șamponul cu care se spală creere”. Exceptând absența unui i, nu avem ce reproșa; ba mai mult eroarea însăși se încadrează tematic.
Dincolo însă de petiții, apeluri și alte asemenea năstrușnicii cu iz de fantasme, există cei care ne veghează (și somnul și trezia) astfel că și dacă ADNul politic nu poate fi schimbat, sunt semne clare că va trebui s-o facem cu DNAul. Probleme nu vor fi căci, după cum cei care ne-au trimis apelul sunt acum pe invers, tot așa ai noștri protestanți, nu cultic, o vor întoarce.
Banii ăia tăiaţi cică de la apărare în urma referendumului au lovit cel mai tare (prin lipsa lor) în viaţa amărâţilor de la capătul „lanţului trofic” din armată. Soldaţii simpli, căci la cazanul trupei şi la echipamentul individual s-au simţit cel mai tare… Cel puţin la nivelul percepţiei. Piramida lui Maslow.