Întortocheata întoarcere la poveste

Greu de spus, la prima vedere, care vor fi fost în 2018 firele tematice ale Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Celebrarea celei de-a XXV-a ediții a evenimentului ce animă viața teatrală s-a remarcat printr-o polifonie rezultată în urma unui efervescent mix de limbaje artistice, reunite sub tema Pasiune/Passion. O suită de idei – mai mult sau mai puțin noi – au scurtcircuitat canonul teatral, aducându-l într-o zonă difuză, în care trecerea dinspre realitate spre forma ei artistică devine, în egală măsură, un exercițiu de receptare incert și provocator: dispariția textului din teatru ori, dimpotrivă, reîntoarcerea spre plăcerea istorisirii, transformarea muzicii într-un veritabil personaj ce susține recitaluri de poveste, resurecția unor mituri ale antichității grecești, dez-lănțuirea feminității și a tensiunilor sale abisale, explorarea formulelor orientale, îndeosebi ale teatrului tradițional japonez. Cum se explică fascinația pentru vechile scenarii, dincolo de proiectele lor violent-atavice? Ori actualitatea teatrului cehovian? În noile lor ipostaze dramatice, marile criminale din tragediile antice, Electra și Medeea, ar putea iniția un dialog pe marginea resurselor revigorante ale teatrului contemporan. De cealaltă parte, personajelor cehoviene li se alătură un neașteptat pandant, modelat dintr-un alt tip de confruntare a celor mai intime dorințe cu posibilitățile concrete de împlinire a lor.

Programat în deschiderea festivalului, spectacolul Din jale se întrupează Electra, adaptare după textul omonim al lui Eugene O’Neill, se dovedește a fi o creație de mare forță interpretativă. Trioul de muzicieni și playlist-ul inspirat alcătuit, ce jalonează printre bucăți de blues, jazz, rock progresiv și acorduri psihedelice, își întâmpină auditoriul în atmosfera unui club select, destinat iubitorilor de rarități. Piesa norvegienilor de la Det Norske Teatret, pusă în scenă de regizorul Eirik Stubø, e un ansamblu bine legat, ce funcționează cu precizia unui ceasornic de mare finețe. Adesea, muzica este cea care spune povestea, saga familiei Mannon, pe canavaua căreia se țes, nevăzute, avatarurile arhetipurilor desprinse din tragedia lui Eschil. Tehnicile împrumutate din cinematografie permit supradimensionarea proiecțiilor individuale, cu subtile incursiuni psihanalitice. Unghiurile de așezare și de filmare, atent calculate, inaugurează un joc al reflexiilor, surprinzând fiecare detaliu, fiecare reacție ce anulează distanțele în spațiu și în timp. Ecranul desfășurat pe întreg fundalul scenei se metamorfozează într-o oglindă a sălii, a realității. Experiențele emblematice se reflectă, răsturnate, în contemporaneitate. Asistăm la un amestec incitant între nararea scenariului mitic, interpretarea ce tentează adâncimile sufletești și cântecul de jale, devenit urletul disperării. Dialogul introductiv dintre mamă, Christine Mannon, și fiică, Vinnie, aflate în planuri scenice diferite și oarecum separate, clamează nostalgia unui paradis bine ascuns în Mările Sudului: Insulele Binecuvântate, locul în care femeile băștinașe trăiau secretul etern al fericirii, întrucât nu auziseră niciodată că iubirea poate fi considerată un păcat. Gesturile, postura, expresia feței, concentrarea pe actul rostirii, un anume imobilism al trupurilor, chiar o lentoare ce ar părea că oprește timpul în loc, toate acestea sunt esențiale într-un cadru configurat de o recuzită simbolică și minimală. Ostilitate, resentimente și cascade de reproșuri se revarsă dinspre Vinnie spre propria mamă, pe care o urăște pentru vina de a-i fi răpit, mai întâi, iubirea tatălui, Ezra, iar apoi și afecțiunea fratelui, Orin. La întoarcerea de pe câmpul de bătălie, în jurul lui Ezra plutesc presimțiri funebre, agravate de apăsarea golului și a singurătății. Descoperim un Orin construit din ciocnirea contrariilor, pe de o parte vulnerabil și tulburat, pe de altă parte înăsprit, dar nu și desensibilizat, de uciderile ritualice din război. Contrapunctic, dialogul mamă-fiu, așezați pe scaune alăturate, dar cu spatele la public, contribuie la înfiriparea iluziei sumbre, gri, terne. Pactul dintre actori și spectatori nu mai poate fi disimulat. Primii povestesc întâmplările, iar ceilalți savurează recuperarea arhetipurilor prin forța de seducție a muzicii interpretate live.  Crimele se săvârșesc departe, în pauzele dintre cele trei părți, în obscuritatea unui trecut damnat de vina tragică. ,,De ce nu putem rămâne toți inocenți și iubitori și încrezători?” se întreabă Orin, în timp ce Vinnie, după reîntoarcerea lor din paradisul insular al iubirii necalomniate, remarcă: ,,Iubirea înfrumusețează totul”. Înfruntând pulsiunile revitalizante și exploziile de senzualitate ale lui Vinnie, Orin îi opune acesteia legea crimei și a pedepsei. În căutarea întregului adevăr, el scrie istoria crimelor din familie și află, în surdina fiecăreia, ecouri ale vinovăției surorii. Suprema declarare a sentimentului erotic concentrează pasiunea incestuoasă pentru cele două femei ale vieții sale: ,,Te iubesc cu toată vina pe care o împărtășim împreună!”. Ar trebui nuanțat rolul important al muzicii în acest spectacol conceput la frontiera artelor. Superba piesă Child in Time devine primul punct de maximă intensitate, primul cântec de jale, prilejuind o admirabilă demonstrație interpretativă a personajului Christine, sfâșiată de durerea asasinării iubitului său, Adam Brant. Cel de-al doilea, anticipând sinuciderea lui Orin, se revarsă din spasmele lui sufletești, pe acordurile melodiei Riders on the Storm.

Medea, Written in Rage este o producție a companiei britanice NFA International Arts and Culture, montată în 2017 după scenariul dramaturgului francez Jean-René Lemoine, avându-l în rolul titular pe actorul François Testory. Creată în 2009 pentru susținerea unor evenimente și proiecte artistice de certă noutate, compania s-a constituit, totodată, ca o agenție de brokeraj artistic, specializată în promovarea valorilor culturale autentice în întreaga lume. Trebuie adăugat un amănunt deloc lipsit de importanță, acela că unul dintre cei doi directori principali, Nelson Fernandez, a devenit, începând din anul 2013, consilier artistic al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Dar să revenim la Mede(e)a lui Lemoine și la regia propusă de Neil Bartlet. În anticamera spectacolului, o muzică stranie, sfârtecată de răgetele sălbăticiunilor și de tunetele unei furtuni tot mai apropiate, anunță trezirea energiilor stihiale, manifestate încă latent în eterna lor recluziune. În această atmosferă obscură și aburoasă, din cine știe ce tenebre de coșmar, se întrupează Medeea. Apariție fantasmatică, înveșmîntată într-o rochie de satin de o culoare incertă și mereu schimbătoare în dansul de lumini revărsate asupra ei, acoperită cu voaluri din cap până în picioare, își va arăta mai apoi sandalele supraînălțate ce-i alungesc, nefiresc, silueta. Un rol dificil, dar croit parcă anume pentru François Testory, artistul capabil să recreeze profilul femeii puternice, conferindu-i o parte din esența masculinității sale. Sound-ul aparte al spectacolului se generează de la pupitrul tehnic plasat la marginea scenei, condus de artistul muzical ce intră, uneori, într-un dialog direct cu protagonista, îndemnând-o, de exemplu, să nu mai urle… Căci povestea se poate spune și liniștit, dar calmul Medeei ne dă fiori reci. Gesticulația sa, deosebit de expresivă, e întreruptă doar de ipostazele luate, asemănătoare unor fotografii împietrite precum sufletul sfărâmat sub desantul deziluziilor trăite. Cea mai vinovată femeie din lume refuză să-și mai asume vina ancestrală: ,,Nu sunt vinovată./ Viața e pedeapsă destulă.” Pentru noua Medeea, arhaicul rămâne un crochiu demodat, iar destinul nu-și mai confirmă elanurile dominatoare. Registrul tragic renaște la antipodul predispozițiilor din romanul lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă. Câtă vreme viața este ea însăși o pedeapsă, asistăm la o dispariție totală a moralei. Iar în lipsa ei, personajul se simte liber să facă orice, inclusiv șlefuirea crimei până la perfecțiune. Medeea exaltă ,,neprihănirea, desăvârșirea Crimei” și inocența celei ce o înfăptuiește. Instinctul criminal se transferă asupra celui carnal, violent și sălbăticit, exacerbat până la intrarea în transa erotică. În fuga ei necontenită, precum o paria hăituită, răspândește în lume germenii condiției sale damnate, din cenușa cărora se vor ridica, pe altarul literaturilor succesive, noi întrupări: ,,Dar eu, eu sunt puternică./ Eu nu mor niciodată.” Și totuși, desele abateri de la firul istorisit, pierderile de ritm, amneziile temporare o determină să se întoarcă mereu în trecut și să reia relatarea dintr-un alt punct. În final uită cum se termină povestea, iar ieșirea din scenă, din conul de lumină sub care a performat uimitor acest artist, oferă mitului nesfârșite căi de reiterare. Dacă Vinnie/Electra își va ispăși pedeapsa rămânând în casa-mormânt până când i se va îngădui și ei să moară, Medeea va rătăci în eternitate, rostindu-și cu mânie povestea marcată de un șir de trădări, rătăciri și crime. Din cuvintele personajului se mai desprind vagi reflecții estetice, brodate pe marginea raportului dintre minciună și adevăr în opera de artă, în măsura în care ea ne dezvăluie că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat încă: ,,Totul e un vis./ Totul va să fie.” Nu ne rămâne decât să așteptăm cu interes noile întrupări artistice ale Medeei.

Sosit tocmai din inima Siberiei, Novosibirsk State Academic Drama Theatre ,,Red Torch” ne invită la o receptare de cursă lungă a piesei Trei surori de A.P. Cehov, pusă în scenă de regizorul  Timofey Kulyabin.  Spectacolul realizat în limbajul semnelor se poate să fi atins recordul de durată al actualei ediții a festivalului, înregistrând nu mai puțin de 4 ore și 15 minute de reprezentație. Destinul surorilor Prozorov este cunoscut oricărui iubitor de literatură dramatică. Se cuvine să ne îndreptăm atenția spre modul cum se spune povestea, altfel decât prin cuvinte. Atunci când vocile oamenilor nu se mai aud, sunetele lumii capătă o altă intensitate. La fel, dispunerea obiectelor de decor creează iluzia omniprezenței. În primele trei părți, interiorul casei include toate încăperile, fără pereți despărțitori, potrivit schiței înmânate fiecărui spectator la intrarea în sală, tocmai pentru inițierea în lumea construită după chipul și asemănarea universului cehovian. Toate obiectele sunt acolo, la locul lor, chiar și ceasornicul pe care-l va distruge Cebutikîn, încremenite într-o durată nedeterminată. Imaginea epocii se conjugă cu elementele de noutate, detaliile de atmosferă tipic cehoviană (mobilier, vestimentație) intersectându-se cu semne ale vieții contemporane (televizor, telefoane mobile, laptop). Se configurează mai multe planuri în acțiune, supuse unei mișcări trepidante, dar textul obligă la căutarea unuia singur, în timp ce toate celelalte rămân cumva ancorate în colțul ochiului, incitând spectatorul să ghicească dialogurile din perimetrul lor. Zgomotele cotidiene reverberează în ritmul vieții sufletești: pașii, care anunță plecarea ori agitația interioară a Mașei, mișcarea scaunelor, clinchetul ceștilor de porțelan, vioara lui Andrei, orologiul monoton și obsedant. Departe de a fi o lume mută – căci muțenia lumii este doar un pretext -, casa situată departe de Centru, de paradisul moscovit visat cu ochii deschiși de Olga, Mașa și Irina, se arată plină de suflu și freamăt. Densitatea limbajelor nu produce însă o suprasaturare a privirii. E remarcabilă autenticitatea efectelor marelui incendiu redate în cel de-al treilea act. Descoperim fine aluzii la întunericul din noi și la lumina falsă a noii tehnologii, căci lanternele telefoanelor mobile substituie sursele tradiționale de iluminat. Dintr-un spectacol al semnelor și al mișcărilor de o mare expresivitate, devine un teatru al emoțiilor. În final, strigătul mut creionează durerea pe chipul Irinei, iar surorile împietresc într-o poză cehoviană, asumându-și imperativul viețuirii într-o lume din care nu le va fi dat niciodată să evadeze.

Perfect compus, piesa scrisă și montată de Alexandra Badea la Teatrul Național ,,Radu Stanca” din Sibiu, surprinde felul cum Istoria colectivă se compune din micile istorii individuale. Jucate în planuri paralele și în perioade diferite de timp, destinele întrețesute se constituie ca o veritabilă pledoarie pentru cunoașterea și asumarea lecțiilor trecutului, mai ales a celor îndelung ocultate: pogromul de la Dudești-Văcărești și cel de la Iași, tentațiile legionarismului, represiunea din anii comunismului, propunerile de colaborare cu poliția politică. Poveștile iubirilor eșuate dintre Ana și Aron, apoi dintre Eva și Marc se citesc din scrisori care nu și-au mai aflat destinatarii ori din file de jurnal. Tinerii de azi, Radu și Vera, nu mai trăiesc propriile vieți, ci pe ale antecesorilor, într-o încercare de a înțelege relațiile necunoscute din miezul propriei familii. Oglinzile se metamorfozează în spații de trecere și în proiecții ale dublului înscris în misterul feminității. Vera refuză să-și asume moștenirea ratării în iubire și își ia viața în propriile mâini. S-ar putea reproșa acestei montări ritmul precipitat al spunerii, aproape recitativ, fără inflexiuni ale unor voci și, tocmai de aceea, dificil de urmărit.  

După cum observă George Banu, în piesa lui Cehov iubirile rămân episodice. După stingerea pasiunii și scânteii erotice, foștii îndrăgostiți se retrag în cochilia existenței monotone, din care nu se vor putea desprinde definitiv: ,,Iubirile acestea nu determină niciodată rupturi radicale.” (George Banu, Cehov, aproapele nostru. București: Editura Nemira, 2017, p. 97). Vera însă e plămădită altfel decât personajele feminine cehoviene, din esența tare a libertății viguros asumate: ,,Sunt prima femeie liberă din familie!” Rămâne de văzut dacă zeii vor fi de acord cu mărturisirea ei.

Photo credit: Paul Băilă (Din jale se întrupează Electra), Adi Bulboacă (Medea, Written in Rage), Sebastian Marcovici (Trei surori), Maria Ștefănescu (Perfect compus)

Det Norske Teatret

Din jale se întrupează Electra

Regia: Eirik Stubø

Traducerea: Ola E. Bø
Adaptarea: Cecilia Ölveczky, Eirik Stubø
Scenografia și costumele: Kari Gravklev
Light design: Torkel Skjærven
Video design: Boya Bøckman
Sound design: Vibeke Blydt-Hansen
Muzicieni: Steinar Sønk Nickelsen, Erik Nylander, Håvard Stubø
Regizor tehnic: Per Berg-Nilsen
În distribuție: Bjørn Skagestad, Gjertrud Jynge, Torbjørn Eriksen, Kirsti Stubø, Lasse Kolsrud, Espen Løvås, Ingeborg S. Raustøl

Spectacol vizionat în 8 iunie 2018

NFA International Arts and Culture

Medea, Written in Rage de Jean-René Lemoine 
Tradus, regizat și regizat de Neil Bartlet

Compoziție muzicală și sunet: Phil Von
Costume: Mr. Pearl
Manager producție: Jules Millard
Light design: Chahine Yavroyan
Cu: François Testory

Spectacol vizionat în 15 iunie 2018

Novosibirsk State Academic Drama Theatre ,,Red Torch”

Trei surori de A.P. Cehov

Regia: Timofey Kulyabin 

Scenografia: Oleg Golovko
Light design: Denis Solntsev
Asistent de regie: Natalia Yarushkina
Instructor Limbajul semnelor: Galina Nishchuk
Consilier Deaf Culture: Veronika Koposova, Tamara Chatula
În distribuție: Ilya Muzyko, Valeria Kruchinina, Claudia Kachusova, Irina Krivonos, Daria Emelyanova, Linda Akhmetzyanova, Denis Frank, Pavel Polyakov, Anton Voinalovich, Konstantin Telegin, Andrei Chernykh, Alexei Mezhov, Sergey Bogomolov, Sergey Novikov, Elena Drinevskaya

Spectacol vizionat în 9 iunie 2018

Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

Perfect compus de Alexandra Badea

Regia și conceptul scenografic: Alexandra Badea
Costume și decor: Ana Ienașcu
Muzica și sound design: Claudiu Urse
Manager proiect: Claudia Domnicar
Asistent proiect: Andrei Luis Bojincă
În distribuție: Ioana Cosma, Ali Deac, Iustinian Turcu, Gabriela Pîrlițeanu, Fabiola Petri, Alexandru Malaicu, Oana Marin, Ștefan Tunsoiu, Alin Turcu, Emanuel Antonescu/Cristian Timbuș

Spectacol vizionat în 16 iunie 2018

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 6 (631), iunie 2018