Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Antoine Laurain este unul dintre scriitori francezi în vogă, cărțile sale cunoscând un succes de public remarcabil și în creștere. Este tradus în 25 de țări. ”Pălăria Președintelui” (în versiunea originală – ”Pălăria lui Mitterand”) este romanul cu care A. Laurain (scriitor, dar și jurnalist, scenarist și colecționar de antichități) debutează în limba română; cartea are tiraje însumate impresionante în întreaga lume, este ecranizată în Franța (muzica filmului fiind compusă de Vladimir Cosma). De la acest roman, care implică prezența unui politician de top, pleacă și dialogul de mai jos.
În timp ce scriați ”Pălăria lui Mitterand”, romanul cu un așa mare succes, dumneavoastră v-ați pierdut pălăria?
Nu chiar. De fapt, nu atunci, în timp ce scriam la carte. Dar, de pierdut, într-adevăr am pierdut-o – însă, cu cîțiva ani înainte de a scrie acest roman. S-a întîmplat într-o cafenea frumoasă de la Paris, am uitat-o acolo și, pentru că nu am mai găsit-o niciodată, da, pot să spun că, literalalmente, mi-am pierdut pălăria. Poate că, în mod inconștient și subtil, de aici a venit ideea acestui roman. Sigur că elementele de construcție, de structură, de decizie narativă au venit mult mai tîrziu, dar eu includ acel moment – când eu însumi mi-am pierdut pălăria – între cele fondatoare pentru cartea mea.
Când credeți că este just, că este meritat ca un mare om politică să ajungă în literatură? Cu alte cuvinte, ce trebuie să se întâmple astfel încît un anume politician – de anvergură – să devină ficțiune?
Putem problematiza foarte mult cu privire la ceea ce ar putea să însemne momentul cel mai just…
Reformulez imediat: cînd acest politician – nu spunem de ce parte a eșichierului politic este, căci nu contează – merită să fie ridicat la rangul ficțiunii? În măsura în care putem accepta că, într-un anume sens, literatura, ficțiunea ”ridică”, înaltă un destin…
Da. Ea poate să înnobileze, așa cum spuneți, poate ridica un destin. Cred că răspunsul cel mai la îndemână și cel mai adevărat la această chestiune este și cel mai simplu: atunci când acest politician este el însuși personaj de roman în viața reală. În cazul meu, în cazul cărții mele, cred că este obligatoriu de spus că au trecut mulți ani de cînd Fr. Mitterand nu mai este printre noi, iar a reveni la anii 1980 a fost și o modalitate de a regăsi acea perioadă și a personajelor sale pregnante, fostul nostru președinte socialist fiind, desigur, cu adevărat una dintre cele mai proeminente personalități ale ultimelor decenii din Franța și nu numai. În plus, am găsit că este și ceva neobișnuit să găsesc modalitatea inspirată de a face astfel încât pălăria Președintelui Mitterand să fie un personaj credibil de roman și nu neapărat președintele în sine.
În ce măsură depinde de politician ca el să treacă în literatură și în ce măsură depinde de cel care scrie să facă un asemenea ”transfer”?
Nu cred că este o rețetă, una singură în această privință. Ar fi păcat dacă ar fi așa ceva. Eu pot să vă spun cum al lucrat eu pe această idee care implică prezența în carte a unui politician, deloc întîmplător a unuia cu un profil foarte pregant, așa cum știe toată lumea că a fost cazul cu Mitterand. Așadar, am gîndit ca președintele să apară puțin la început și puțin la sfârșit, ca și cum ar ține în brațe întreaga acțiune a cărții. Între cele două momente explicite de prezență a unui politician, se află de fapt toate personajele bine conturate din carte și, pentru mine, a fost foarte important ca toate aceste personaje să se poată mișca, să evolueze între aceste două momente. În Franța le spuneam cititorilor mei că pot citi această carte chiar dacă au o orientare de stînga sau una de dreapta. Sau dacă nici măcar nu sunt interesați de politică. Pentru că, de fapt, ”Pălăria lui Mitterand” nu este un roman politic; este un roman în care apare un politician, chiar dacă acesta este Fr. Mitterand, dar și multe multe altele. Ca să revin și la sensul general al întrebării dumneavoastră, cred că un politician merită și trebuie să treacă în literatură atunci cînd un scriitor are nevoie de prezența sa acolo. Și afirmația aceasta cred că este valabilă nu numai pentru politicieni, ci și pentru alte categorii profesionale…
De la ce plecați când faceți un roman? Ce geneză are, în mintea dumneavoastră, un roman?
De la mine, aș spune – așa, ca un numitor comun. Fiindcă, deși poate că factorii externi care declanșează în mine dorința de a scrie un roman sunt diferiți, de fiecare dată, trebuie să cobor în mine, să limpezesc lucrurile, să aranjez pe GPS-ul interior traseul pe care trebuie să merg cu un roman sau cu un altul. La cartea despre ”Pălăria Președintelui” am vrut, simplu spus, să mă întorc în anii 1980. Acea perioadă a fost una în care nu existau telefoane mobile, nici internet, nici rețele sociale – nimic de genul acesta care ne confiscă în bună măsură și care. De fapt, ne consumă foarte mult timp. Atunci nu exista nici măcat muzica rapp. Aceia ani mai au pentru mine și o caracteristică ambivalentă – este, pe undeva, încă o perioadă apropiată ca timp; totodată, ea este și suficient de îndepărtată și, de fapt, este din ce în ce mai îndepărtată. Așa încât mi-am alcătuit romanul ca o poveste cu un parcurs inițiatic pentru fiecare personaj care reușește să construiască ceva în viața sa.
Dacă însă ar fi să răspund altfel la această întrebare – și răspunsurile mele nu sunt contradictorii, ci trebuie să fie luate împreună, căci împreună alcătuiesc perspectiva mea cu privire la originea unui roman în mintea mea – aș spune că trebuie să fiu vizitat de ideea unui eveniment – care este original, neașteptat și care va avea consecințe mari. Un eveniment care, la început, poate să fie ceva foarte mic. Poate să fie, spre exemplu, un obiect – o pălărie – în jurul căreia se va țese o lume. Un fel de ”efect al fluturelui”. În cazul romanului care a apărut și în românește: cineva recuperează o pălărie – recuperează e un fel de a spune, căci nu e a lui de fapt -, iar acest fapt îi schimbă viața. Ideea mea de bază, în mod consecvent, este că destinele se pot schimba de la un eveniment mic; în numele acestei idei, avînd această idee în fundal, îmi construiesc multe dintre textele mele.
Aceasta este, să zic așa, filozofia dvs în legătură cu romanul, cu ceea ce se poate face într-un roman?
Da. Se poate spune și în acest fel. Ceva mic developează ceva diferit și, nu de puține ori, ceva mai mare – și ca sens. De altfel, ceva similar mi s-a și întâmplat în viața reală. O mică întorsătură de destin a făcut în așa fel încât, la un moment dat, să devin asistentul unui anticar de la Paris. Am crezut că voi sta acolo numai pentru un an; de fapt, am practicat această meserie timp de zece ani. Am devenit jurnalist pentru că, într-o zi, cineva, cu totul întâmplător, cineva mi-a cerut să scriu un mic articol. Și aici, în această meserie, am stat mult din viața mea. Și am devenit scriitor pentru că am trimis o carte, ca într-o joacă, prin poștă și o editură a fost interesată de textul meu.
De ce ”Pălăria lui Mitterand”? Ar putea exista ”pălăria lui Macron” sau ”pălăria lui Ch. De Gaulle”? Sau cascheta ori șapca lui de Gaulle? Toate acestea din urmă, ca romane, desigur…
(rîde)Sincer: pentru că, alegîndu-l pe Mitterand, era mai misterios. Mitterand a rămas la putere timp de 14 ani și încă și astăzi este un personaj extrem de respectat. Cel mai adesea purta un palton închis la culoare, o eșarfă roșie, o pălărie neagră – era, cum s-ar putea spune acum, o prezență iconică. Avea, cred, o latură foarte bună de exploatat ca personaj de roman – inclusiv într-un sens fizic – și de aceea l-am și ales. Apoi, anii în care a fost Mitterand președinte au corespuns în mare parte cu anii adolescenței mele și, de aceea, îmi amintesc foarte bine de acei ani. Când era Charles de Gaulle șef de stat, nu mă născusem; deci, nu am amintiri directe despre o asemenea perioadă.
Cum a existat pălăria care a inspirat cartea dvs? Ce fel de existență, în sens filozofic, are ea?
Bună întrebare! Pălăria este ceea ce se află cel mai aproape de cap. Metaforic, putem să spunem cp există ceva din mintea noastră care se depozitează în pălărie. Nu putem face, spre exemplu, același lucru cu o eșarfă. Se spune că dacă ne punem pălăria unei persoane foarte strălucite, o să avem și noi idei strălucite. Funcționează, cum se zice. Plus că, atunci cînd ne scoatem pălăria, gestul în sine indică respectul.
Cum poate deveni atractiv, șarmant un text literar în care este politica? Și, legat de această chestiune: ce anume din ceea ce are de-a face cu politica poate strica, poate pîngări literatura?
Nu am rețete aici. Cred că depinde de ce fel de scriitor ești și de ce fel de tonalitate adopți pentru un text sau altul. Eu sunt un scriitor optimist, care vrea să scrie solar; uneori, chiar, cum se spune, să scriu ușor. Cred că putem să spunem lucruri inteligente despre viață avînd o atitudine lejeră, mai relaxată. Acesta ar fi, practic, o bună parte din umor franțuzesc. Pe de altă parte, există cărți în care politica este subiectul central al unei cărți de literatură – și acelea sunt, cred, foarte întunecate. Dar, în sine, politica poate fi o materie primă de care literatura se poate folosi așa cum se poate folosi de orice altceva. Sigur, politica poate coborî, pângări o carte dacă acea carte este prost scrisă…
Întreb și din alt unghi: dar dumneavoastră credeți că literatura poate ridica politica, o poate înnobila, îi poate da un lustru pe care, altfel, nu are de unde să îl aibă?
Dacă gândim despre politică în termenii în care aceasta este un ”câmp murdar”, da, răspunsul este evident afirmativ la această întrebare. Dar este de pus o nuanță: pentru ca literatura să ridice politice la un rang mai înalt, ea trebuie să fie bine scrisă. Și mai este ceva de spus: perioada politică despre care scrii este și ea importantă, În ”Pălăria lui Mitterand” eu invoc niște ani buni, în care nu au existat multe tensiuni, multe turbulențe, multe probleme. Contează și aceasta în economia generală a unui roman care implică și o dimensiune politică. Dacă ar fi să schimb cadrul de referință și să scriu despre ceea ce se întâmplă acum, în zilele noastre, ar fi cu siguranță mult mai dificil – problemele mi se pare că sunt incomparabil mai mari, mai serioase. Faptul că povestea mea cu pălăria lui Mitterand creează un efect de nostalgie.
Dumneavoastră spuneți așa: ”prea multe romane nu mai evoluează de la pagina 80; ați înțeles deja tot și nu se mai întâmplă nimic”. Ce ”ingrediente” sunt, din unghiul dvs de vedere, necesare pentru ca un roman să treacă, desigur, cu succes, în direcția așteptărilor cititorilor, de pagina 80?
Cred că e nevoie ca într-o carte ”să se întîmple lucruri”, trebuie să fie surprize acolo, evenimente neașteptate, lucruri care par imposibile, dar care trebuie să se petreacă; cititorul trebuie să fie ținut în priză, cum se spune. Cred că reușita unui roman depinde de capacitatea scriitorului de a-și păstra imaginația până la ultimul rând. În realitate, este foarte greu să menții viu interesul oamenilor cu 250 sau cu 300 de pagini scrise acasă.
Credeți că, astăzi, cărțile de succes sunt prea groase?
Este o întregă discuție aici. Unele, sincer, da. Americanilor, în special, le place să scrie mult. 400, 600 de pagini. Desigur că este și chestiune culturală specifică la mijloc. În ce mă privește, cred că poveștile acelea scrise în 600 de pagini pot fi spuse și în 200.
Scrieți, deci, scurt. Vă gîndiți romanele, atunci când începeți să le scrieți, și ca pe niște posibile filme?
Nu. Încerc să nu amestec aceste două registre. Mie nu îmi face bine, pentru scrisul meu, așa ceva. ”Pălăria lui Mitterand” a devenit, este adevărat, film în Franța. Dar e ceva diferit de romanul meu. Lucrez, este adevărat, mult cu imagini – văd imagini pentru diferitele fragmente ale cărții mele -, dar nu îmi gîndesc textele de literatura cu o dimensiune filmică inclusă.
Duc puțin mai departe ideea dumneavoastră: această dimensiune cinematografică poate ajuta o carte? Filmul face bine unei cărți, vreau să zic?
Da. Uneori. Nu. Da, în măsura în care e remarcabil și în măsura în care un film bun te poate trimite la o carte bună. Nu, dacă filmul e prost făcut. Cît privește dimensiunea filmică implicită a unui roman, cred că aceasta mai degrabă face bine unei cărți – dacă aceasta carte se vede, ea nu are, cred, decît de cîștigat pentru că, în felul acesta, potențial, ea are șanse să treacă la cât mai mulți cititori.
”Pălăria lui Mitterand” este, desigur, despre un președinte. Aveți în vreun fel și nostalgii regaliste?
Nu, clar nu. Sunt un republican convins, sunt pentru democrație și cred că, în această privință, e suficient.
Dar o nostalgie pentru deceniile 7 și 8 tot aveți. Sunt aceste perioade foarte ofertante pentru literatură?
Sunt. Fiindcă a trecut suficient timp pentru a putea măsura în prezent bogăția acelor ani. Avînd amprenta prezentului, putem să vedem cum au evoluat acei ani, ce s-a întîmplat în ultimele decenii. Dacă am vrea să scriem, în limbaj literar, despre ceea ce este acum, cred că e mai greu; încă nu știm ce e și ce va fi Europa, în ce fel timpurile de acum sunt marcate de prezența, tot mai insistentă, a internetului și așa mai departe. Fiindcă, de fapt, prezentul nostru este atît de problematic și avem așa de multe întrebări legate de el.
Sunt problematice pentru literatură internetul, rețelele sociale, toate aceste ”dihănii”?
Da și nu. Este dificil să vorbim despre internet, rețele sociale și literatură într-o carte. Pot fi invocate, dar e greu să devină personaje…
Nu, nu… Eu întreb altceva: dacă existența lor provoacă, radical, literatura? Și, dacă o provoacă, îi provoacă acesteia pagube?
Cred că putem avea o discuție bună, utilă, dacă internetul și rețelele sociale vampirizează literatura. Și nu m-aș grăbi să spun din start că nu o fac. Dar, din fericire, cartea pe hîrtie încă mai există. Mai mult: se pare că oamenii care citesc, cam peste tot în lume, sunt încă atașați de cartea tipărită. Dacă într-o bună zi cărțile se vor citi, eventual pe tabletă, doar gratuit, atunci probabil că scriitori nu au decît să meargă la țară și să cultive legume…
Cine credeți că stau mai bine în privința reflectării prin intermediul literaturii: politicienii de stînga sau politicienii de dreapta?
(rîde) Provocatoare întrebare…Cred că pot să ies rabinic din această dilemă: ambii au parte de segmente semnifiactive de literatură. Parcă totuși cei de dreapta sunt, așa cum îi reflectă scrierile literare, puțin mai întunecați, ceva mai puțin optimiști. Mai sumbrii – ca personaje de roman, desigur.
Pentru dumneavoastră a fost important, a fost decisiv pentru a scrie acest roman faptul că Fr. Mitterand a fost un lider politic de stînga? Sau, mai degrabă, a fost ceva distinct de poziționarea ideologică?
Ambele aspecte – în cazul de față. Mitterand a fost un mare personaj, era un om foarte deschis, cînd a fost președinte s-au întâmplat multe lucruri bune și în cultură și el e cel care a avut un rol important în aceste evoluții. A fost un mare catalizator. Un om de dreapta nu ar fi făcut asta.
Nu sunt sigur și vă pot da multe exemple care să vă contrazică…Dar, dacă urmez logica dumneavoastră: credeți că sunt mai adecvați cei de stînga decît cei de dreapt ca personaje de roman?
Când e vorba despre Mitterand, da.
Și cînd nu e vorba, neapărat ca eroi pozitivi, cei de stînga?
În Franța au trecut deja mulți ani și văd că nu vine, dinspre politică, nici un personaj nou de roman…
”Sunt scriitor, pentru că viața nu e suficientă” – o spuneți tot dumneavoastră. Vreau să vă întreb ceva legat de aceasta: ce supliment de viață dă sau poate să dea literatura?
Aș spune, înainte de orice, că romanele trebuie să fie mai bune decât viața. Când visam să devin scriitor, mi-am spus că voi sta la mine acasă, cu pisica mea și că o să tot scriu. În schimb, de când am devenit scriitor, am luat atâtea avione, mai multe decât m-aș fi gîndit vreodată.
Cum adică: romanul trebuie să fie mai bun decât viața? Cum se poate așa ceva?
Da…În romane, în cele bune, nu există un timp mort. În viață, da, sunt multe asemenea momente în care ne plictisim.
