„Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, împărtășește-i planurile tale de viitor.” Woody Allen
Rup o hârtie și o arunc la coș. Apoi rup alta și alta. Și alta. Ce ar fi dacă aș scrie doar note de subsol la pagini albe iar pe paginile albe să desenez câte ceva. Sunt atâtea posibilități, ce mai. Astăzi vecina mea Doris m-a oprit din drumurile mele să-mi arate niște picturi făcute de fiul ei, are talent, i s-a spus la școală, mda, zic eu, se mai poate face ceva pe ici pe acolo la apusurile astea de soare cu mici căprioare (sau bursuci, nu sunt sigură), ce să îi zic, că trebuie muncă multă, nopți nedormite, coate tocite, ochi împăienjeniți prin albume, mai vorbim, o încurajez eu. Și fug.
Nu-mi vine să cred că în dimineața asta la ora 5 stau închisă în baie și scriu pe caietul lăsat acolo. De cele mai multe ori scriu prin restaurante, cafenele, terase sau parcuri. Acolo unde este presiune mare și ideile se înghesuie una în alta. Becul ăsta din baie e chior. Fie vorba între noi, el nici atât nu a fost în stare să facă înainte să plece, adică să pună un spot mai puternic, ce-ți trebuie în baie, faci baie și atât, ce să știe el. Și a plecat. De tot.
Era o zi frumoasă de vară. Banalitatea e splendidă. Până la urmă ce poate fi mai fermecător decât să ai liniște să spui lucruri banale și eventual nimeni să nu le critice. Privesc lucrarea lui Rembrandt cu lecția de anatomie. Cam așa stă treaba și cu opera de artă în zilele noastre. Tu trebuie să te expui gol în toate felurile lăsând motivațiile la vedere ca pe niște fâșii de mușchi. Iar ei degustătorii și exegeții să poarte gulerul alb și scrobit. Totul la vedere, clar, sec, fără apusuri de soare, păi cine se mai încumetă să mai descrie o scenă romantică sub clar de lună. Naah! Mai degrabă un „du-te naibii! proastă ești tu!” și jap un pupat încordat în plin colț de bloc. Cine pupă pe cine nu mai contează. Atâta timp cât expresia momentului e conturată clar, dur, ironic, dionisiac și suburban.
Nu am stare. Se simte. Nu vreau asta. Mă calmez cu un suc la o terasă plină de lume. Ăla mic de acolo nu are astâmpăr nici el, maică-sa îi mai pune o vestuță pe el. Sunt doar 25 de grade și bate vântul disperat. Nici suc natural de mere nu vrea. Vrea cola. Nu se poate. Urlă, se potolește și află câteva detalii științifice legate de substanța degradării microorganismelor macrocelulare a macerării unei bucăți de carne. Pe scurt, cola. Parcă-i un blestem. Îmi amintesc în plin comunism, eram copii, când puneam la Cumpătu gura pe vreun pahar cu pepsi, ni se făcea pe loc o demonstrație cu o bucată de salam mov vârât pe fundul paharului. Na! Vedeți? Așa o să pățiți și voi! Dădeam din umeri și când nu ne vedea nimeni beam licoarea cu salam cu tot. Și ce? Trăim și acum, chiar destul de bine.
Era o zi frumoasă de vară. Doris mă pândește iar pe holul de la blocul nostru cu lift franțuzesc. Să cunoști un artist e ceva special. Trebuie să profiți. Să-i pui întrebări, să vezi unde se duce, dacă fumează numai Gauloises bleu sau țigări de foi în timp ce ideile îi vin grămadă și i se oferă ca niște nereide nesățioase. Odată Doris m-a întrebat dacă lucrez noaptea. Știa ea dintr-un film că vine inspirația și intri în fibrilație creativă. Apoi a mai zis că gemetele alea care se aud prin neprietenoasa podea a apartamentului meu sigur vin în focul creației. Ce să-i zic? Zâmbesc. Mă uit la ceasul rămas fără baterie și mă grăbesc spre ieșire. Strada proaspătă a dimineții, aerul blând, miros de croissanți calzi, biciclistul acela care îmi aruncă ocheade, pavajul spălat, vitrinele micului butic cu obiecte ciudate pe lângă care trec zilnic. Pare un birou de obiecte pierdute cu o vitrină mare la intrare pe care poți vedea toată bogăția din interior, într-o dezordine aparentă ca și cum Alandala ar fi un stil. Stilul Alandala.
Asta îmi amintește să vă povestesc despre vizita pe care am făcut-o la niște amici, o pereche, nu-i mai văzusem de douăzeci de ani și pe care întâmplarea sau mai bine zis Facebook-ul (Aleluia!) mi i-a readus în cale. Add, like și gata s-a reînnodat. Nu s-a reînnodat nimic, ce să zic, pe scurt, am fost invitată la ei acasă. Mda, văd că timpul și spațiul nu au stat degeaba în cazul lor și funcția lui politică într-un partid pe ducă, dar cu mari șanse în viitor l-a cam maturizat. Iar pe ea a întinerit-o cu câțiva ani lumină cu ajutorul tehnologiilor avansate de face lift. Zâmbetul aurea chipul ei, which is good, doar că zâmbea mereu, mușchii circulari din jurul gurii ne mai fiind capabili să se retragă în poziția de repaus. Casa e uriașă, deci spațiul a lucrat și el. Universul în plină expansiune se oglindea perfect în această lucrare arhitecturală megalitică. Am admirat frize cu un cor de lebede, sirene înlănțuite ca Lorelai pe stânci, un oratoriu de amorași care purtau în ghiozdanul (vă jur!) din spate câteva sute de săgeți și aveau niște aripi mari de vultur, probabil ca să suporte greutatea. Meșterul pietrar, am fost asigurată, a fost adus din Italia, îl chema Gheorghe. Lucrase întâi ca bonă pe acolo, iar apoi își găsise marea lui vocație într-o fabrică de ciocolată italiană în care făcea matrițe cu diverse forme unde ciocolata își găsea loc de veci. Când a proiectat din inițiativa lui câteva modele noi, un pitic cu un singur picior mare și cam ciudat, efigia soției patronului în chip de nud și o matriță mai mică cu o horă a muncitorilor sindicaliști, ei bine, Gheorghe a fost dat afară. Multă nedreptate pe lumea asta. Altfel spus, casa amicilor mei arată ca un templu. Asta pe dinafară iar înăuntru, sincer vă spun, înăuntru a venit surpriza cea mare. Îmi sunt prezentați cei patru copii. Copii-copii, frumușei și vioi. Poartă toți aceleași tricouri albe cu un mic semn brodat pe piept. Mi s-a explicat cât de importante sunt hainele din materiale ecologice, dar nu oricare, ci bio-bio. Să se verifice sursa până la câmpul de bumbac pe care florile nu au voie să izbucnească în alb de capul lor într-o zi frumoasă de vară. Nu! Categoric nu. Totul sub strict control, nu într-o zi cu ploaie, nu într-o zi cu soare, iar lucrătorii nu cumva să intre încălțați pe câmp, cremă pentru tălpi zgâriate există din belșug la cabinetul medical al micii plantații atestate bio-eco și încă ceva care acum îmi scapă. Pantofiorii celor patru copii au o culoare ciudată un alb murdar, piele de varan alb din Singapore, înmulțit natural nu altcumva, singurul material cu adevărat non-toxic din lume. Cei patru ar cam vrea să plece, bine dar nu înainte să spună ce au învățat astăzi la școala extraordinară la care se duc, Secular International School of Education, pe scurt SISOE. Cel mic strănută și este imediat predat unei bone cu mânuși transparente, ca nu cumva să ascundă murdăria de sub unghii sau să se distingă urme de săpun Lux. Sănătatea e un subiect la ordinea zilei, așa că sunt tratată cu deliciile cămării: orez bastik, schinduf, soluk, tibisc, socârț, vascâz, muluf, zaham, goji, papuș. Toate din cultură biologică.
Vizita s-a încheiat și am plecat acasă cu un exemplar în miniatură de amoraș ochios. A doua zi, acasă în fața dulapului exclam: nu am cu ce să mă îmbrac!, nu mustăciți, chiar nu am cum să potrivesc fusta cu dungi cu vreuna din zecile de bluze cu flori luate cu două brațe atunci când sunt reduceri la AVA 13, nu sunt o fashion victim, totuși astăzi la „three thirtish” cum spune prietena mea Mel, am o întâlnire importantă cu noul meu agent literar. Chiar contează cum mă îmbrac, dacă mă duc în negru toată o să creadă, cu toate recomandările pe care le am, că-s vreo crispată ceea ce se poate reflecta și în arta mea, să-mi pun pălărioara aceea cu margini ca niște codițe și bluza cu pătrățele sigur mă ia drept Dorothy din Kansas și mă trimite direct în țara lui Oz. Ce ar fi să îmbrac sacoul albastru de acum zece ani și pantaloni. Of, nu! Trebuie să fiu eu, chiar eu, nu să par vreo sau vreun, mai bine un nimic autentic decât o copie a ceva. Buticul Alandala, cum l-am botezat, vă spun doar vouă, avea ieri expusă în vitrină o fustă hippie cât o umbrelă de soare. Sau îmbrac puloverul meu mov cu guler bărcuță, s-a cam lăbărțat, mă rog, dacă apar așa o să spună că sunt dragul de Racoviță după expediție. Îmi face plăcere să-mi amintesc de Amundsen, Cook si Racoviță, am în minte chipurile lor post-Belgica. Modă, guler, scoarță, poză, imagine, mustață în furculiță, papion, privire de vizionar, aleluia toate, jos cu atitudinea scorțoasă, trăiască viața așa cum e ea, să nu ne ferim mai ales dacă își permite să ne invadeze. Ce stranii sunt comportamentele în condiții extreme, unde cu alte cuvinte nu ai de ales, așa cum în poza din jurnalul de călătorii la Polul Sud, Amundsen cu o mână în buzunar și o alta pe mașinărie, îl tunde pe Racoviță care zâmbește hâtru, cu un șervet de bucătărie la gât, spre fotograf, în timp ce o apariție cu căciulă rusească face ochii mari în cadrul ușii în dreapta. Bye, bye civilizație, pinguini, venim. Cu jacheta neagră și rochia albă voi arăta ca un pinguin imperial. Asta era!
Întâlnirea a fost banală. La o cafenea plicticoasă din Centrul Latin, scaune din bambus bio aranjate în plină stradă sub niște umbreluțe anonime și măsuțe aliniate prea aproape una de alta. Exact cât să poți recompune fraze de la toți vecinii și să iasă un libret de operetă. Vreți să știți cum era el, agentul. Exact, era ea, agenta. Bob Morris. Când am vorbit la telefon cu Biroul mi-au tot zis despre Bob, dar nu am întrebat mai multe. Ce? Bobmarie-Ann nu e un nume frumos? În rest hârtii cu termene și condiții ale editurilor, drepturi de autor, căsuțe bifate, teme preferate, fișa personajelor, ce fișă? eu nu am așa ceva, cafeaua proastă. Ținuta mea de pinguin imperial mă cam strângea la spate. Abia așteptam să plec.
O tură pe la Alandala mi-a făcut bine. Am avut multe de descoperit. Am dat târcoale mai întâi, m-am uitat cu coada ochiului la vitrina înnoită. Apoi am dat buzna pe ușă. M-am aruncat în coșurile cu șalvari barbari, mătăsuri cadâne, genți brodate, sariuri, papuci kitsch, însă ce mi-a atras atenția cu adevărat a fost o cutie mică și goală din fildeș care scotea un zgomot când o deschideai, parcă aș fi trezit un cor invizibil ce cânta pe optzeci și patru de mii de voci slabe, așa cum cred că se auzea și în haremul lui Siddharta, dacă e să cred legenda.
Când m-a sunat Bob, eram în piață și abia o auzeam. Ce? Să-mi publice cartea cu Vara? Of, dar nu e gata, ezit, cum să mă bucur, există și deadline o lună, îmi vine să zic nu, dacă nu pot așa repede? Bob se grăbește să batem palma. Simt că am mai trăit momentul acesta. Când am deschis ușa frigiderului în căutarea unei sticle cu suc de portocale. Am o lună la dispoziție ca să termin cartea, 31 de deschideri de uși la frigider diminețile, 31 de nopți în care dorm pe burtă sau nu dorm deloc, câte un creion consumat pe zi, nu mai mult și bine ascuțit, treizecișiunu de, sau de, la alegere.
Era o zi frumoasă de vară. O să mai fie și alta. Nu pot, pur și simplu nu pot, mă scoate din sărite termenul limită. Dacă eu vreau să deschid ușa frigiderului de 80 de ori și să respir aerul rece prefăcându-mă că sunt în căutarea unei sticle cu suc de portocale? Îmi place viața mea așa cum e ea, cu Doris, căprioarele, Bob care strigă la mine, buticul, caldarâmul, biciclistul ăla, bumbacul, schinduful, visul de ieri, liftul, becul chior, vitrina schimbătoare, creioanele pe care le iau numai de la Field‘s, brățările indiene, roșul, totul Alandala. Asta era!
Ilustrația – NAVIGATORII – de Alina Gherasim