O ediţie Camus: Nobelul

Pentru Camus, premiul Nobel este un corset al gloriei din care încearcă să se salveze prin terapia autenticităţii. De aici, contrastul dintre vitalitatea confesiunii pe care o propun cele două discursuri din Suedia şi mortificarea academică ce ar trebui să însoţească ceremonia. Nobelizarea lui Camus nu are nimic dintr-o operaţiune de îmbălsămare pompoasă. Vocea lui Camus este, în această ocazie, aceeaşi voce libertară, insurgentă, revoltată. Alocuţiunile din Suedia sunt autoportretul pe care îl imaginează, cu doi ani înainte de moartea sa. Ceea ce ar fi putut fi un moment al vanităţii devine un prilej de introspecţie dureroasă.

Nobelul este, pentru Camus, o apoteoză pe care o refuză, în mod deliberat. În exclamaţia de neîncredere cu care întâmpină vestea se simte nu cochetăria celui care simulează uimirea, ci teama scriitorului în faţa cadavrului propriei posterităţi. Camus este obsedat de boală, de moarte şi de trecere. Spectrul tuberculozei cu care se luptă se întinde asupra întregii sale vieţi. Camus este prins, în acest moment al Nobelului, în strâmtoarea destinului său. Torturat de Algeria şi de tragedia ei,izolat şi atacat de intelighenţia marxizantă, în căutarea unui drum al literaturii sale, Camus nu se poate recunoaşte nici în imaginea de celebritate mondenă şi nici în sclerozata încremenire a sterilităţii creatoare. Nobelul este, pentru Camus, un dar otrăvit al zeilor.

Discursurile suedeze vin la capătul unui drum care duce de la absurd la asumarea solidarităţii. Fără a fi un scriitor “ angajat”, Camus este un intelectual “ implicat”, unul pentru care arta nu este şi nu poate fi un joc al solitudinii şi al gratuităţii. Căci scopul artei este, pentru acest din urmă Camus, marcat de un sentiment premonitoriu al despărţirii, acela de a face să se nască punţi, acela de a cimenta comunităţi în jurul adevărului şi al libertăţii. Detaşarea de jargonul, dominant în epocă, al “ angajării”, este simbolică. Scriitorul nu poate fi niciodată un servitor al celor care fac istoria, el poate fi alături doar de cei care îi sunt victimele. Scriitorul nu-şi poate suspenda datoria de umanitate spre a elogia tiranii. Locul său nu poate fi în vecinătatea celor care, în numele Ideii, croiesc cetăţi însângerate.

Vocea lui Camus se distinge pe acest fundal al unor vremuri care somează pe scriitor prin intensitatea lor tragică. Vocea lui Camus este vocea unei întregi generaţii, a cărei identitatea este inseparabilă de trauma Spaniei, a războiului, a ocupaţiei şi a totalitarismului. Discursurile lui Camus propun mai mult decât un monolog, căci ele aspiră la refondarea solidarităţii sfărâmate de istorie. Umanismul lui Camus este, aici, ca şi în alte texte programatice, ataşat, dureros şi disperat, de idealul libertăţii. Revolta şi rezistenţa sunt contrapuse, obsedant, conformismului şi pactizării.

Şi dacă refuză utopia reclădirii lumii, Camus imaginează calea salvării ei de la pieirea care îi apare ca iminentă.Iar salvarea trece prin regăsirea cărării demnităţii umane, împotriva propagandei, a urii şi a barbariei. Calea lui Camus din discursurile suedeze este una imposibilă şi himerică, dar nu mai puţin temerară. Gândirea lui Camus,opusă realismului amoral ce justifică teroarea şi încazarmarea, descrie un drum care este cel al gândirii de amiază din “Omul revoltat”. Discursurile din Suedia comunică cu textele care le precedă. De la omul revoltat la reinventarea umanităţii, împotriva urii şi autodistrugerii, parcursul lui Camus închipuie propria sa contra- utopie: una a revoltei ce combate nihismul şi ambiţia cosmogonică a tiraniilor moderne.

În pragul Nobelului, Camus reafirmă incompatibilitatea dintre comanda ideologică şi arta în libertate. Critica realismului socialist, ce impune teribilul pat procustian al conformismului, este un alt semn al despărţirii polemice de sovietizanţii francezi. Scriitorul nu poate fi izolat în solitudine iresponsabilă,dar nici nu poate fi îmhămat la carul triumfal al viitorului luminos. Autonomia artei sale este precondiţia autenticităţii. Cei care aleg orbirea şi servitutea sfârşesc prin a trăda datoria lor de solidaritate.

Conştinţa lui Camus este marcată de această povară care este, în anii de sfârşit ai vieţii, una din ce în ce mai dureroasă. Dar etica lui Camus este, aici, ca şi în alte ocazii,una care nu poate accepta resemnarea. Discursurile din Suedia evită, deliberat, angajarea de tip sartrian, ca şi în ralierea comunizantă. Ele nu prescriu, ci doar transcriu mărturisirea cuiva care vede în scris o formă de apărare a omenescului.

Nobelul nu înseamnă, pentru Camus, o piatră tombală. Timbrul său este cel al lucidităţii vizionare. Între libertate şi sclavie, scriitorul are de făcut o alegere. Interpelat de istoria veacului său,el este obligat să îşi exercite liberul-arbitru moral. Complicitatea sa cu crima de stat îi pătează nu doar conştinţa, dar îi murdăreşte, cu sângele victimelor, însăşi opera.