Îmblânzirea nopții – Episodul Shakespeare

Concepută ca o trilogie a nocturnului evocat în marile tragedii shakespeariene, În inima nopții se încheie cu Episodul Macbeth, spectacol montat în actuala stagiune a Teatrului Regina Maria din Oradea. Primele două piese ale tripticului dramatic, Episodul Hamlet și Episodul Lear, recurg la aceleași reconfigurări textuale în urma cărora ecourile piesei originale se topesc în noaptea ce învăluie deopotrivă spațiul de joc, personajele și spectatorii. Deși firul tramei se distinge cu ușurință, scenariul construit de regizorul Gavriil Pinte păstrează din opera lui William Shakespeare doar replicile esențiale, articulate pe dimensiunea nocturnului, pigmentate cu inserțiile eseistice semnate de teatrologul George Banu și de Monique Borie. De altfel, George Banu s-a arătat adesea sedus de forța fascinatorie a nopții și de pulsiunile sufletești contradictorii, țâșnite din tenebrele orizontului crepuscular. De aceea, noaptea se cuvine a fi îmblânzită cu multă răbdare, iar această dificilă încercare poate fi inițiată în umbra tutelară a teatrului.

A crea un spectacol de atmosferă, cu reprezentări ocazionale și limitate în timp de condițiile naturale, proiectate drept un element esențial al construcției teatrale, este un pariu riscant, dar provocator în același timp. Riscant, deoarece căutarea locului propice reprezentării, dincolo de spațiul consacrat al teatrului, poate impune întreruperi ori suspendări din pricina ambientului neconvențional. Riscant, totodată, prin rescrierea palimpsestică, în cheie simbolică, a unor pagini clasice din literatura dramatică universală, mizând pe efectele și recuzita teatrului poetic. Desigur, nu este o formulă nouă, iar regizorul și-a confirmat în timp preferința pentru un asemenea tip de spectacol, într-o suită de experimente similare montate la Sibiu: Un tramvai numit Popescu, Ispita Cioran și Visul unei nopți de Shakespeare (ultimul realizat tot pe baza unui scenariu de George Banu). Gérard Thiériot observă că structurile teatrului  postdramatic urzesc o deconstrucție a formulelor clasice, în căutarea unei identități performative aparte și a unor noi strategii de aducere a publicului cât mai aproape de inima reprezentațiilor: ,,La pièce jouée (re)devient (enfin?) véritablement spectacle; le texte préalable, livré à la corrosion du doute, nest plus que schéma non contractuel; et le spectacle peut s’affirmer dans la vérité de l’instant: rien n’est définitif, rien n’est dit une fois pour toutes (…), le théâtre est un laboratoire  où s’élabore une dynamique performative de tous les arts réunis.” (Gérard Thiériot, Le théâtre postdramatique. Vers un chaos fécond?. Clermond-Ferrand: Presses Universitaires Blaise Pascal, 2013, p. 9) Asistăm la o îndepărtare a autorului și a cuvântului său din noua creație, teatrul concentrându-se acum pe situațiile create și pe tablouri, cu poetica lor lugubră, demne de o istorie macabră, desprinsă din veacuri îndepărtate. Centrul de greutate se mută de pe întâmplări pe efectele lor asupra conștiinței, pe simboluri și recuzită. Nu mai regăsim sfâșietoarele scene ale confruntării forțelor exterioare, ci semnele manifeste ale haosului ce se înstăpânește asupra ființelor, asediind ultimele redute ale raționalului. Proiectată într-un timp agonic, acțiunea surprinde prin caracterul universal și repetitiv al formelor violente de accedere la putere.

Ca un element de noutate în montarea părților trilogiei, pentru Episodul Macbeth platforma scenică s-a înălțat, asemenea unui eșafodaj al zilelor noastre, în străvechea cetate medievală din Oradea. Regăsirea esenței arhetipale mizează, așadar, pe semnul statornic al spațiului memorial, cu notele vagi de mister ce se răsfiră în doze fine până în cele mai intime pliuri ale prezentului. Scenografia propusă de Roxana Ionescu aduce semne vechi și noi, în parte recognoscibile și în alte creații teatrale ori cinematografice. Contează însă felul în care sunt prelucrate și integrate în ansamblu, ca forme de nuanțare a situațiilor. Există trape ascunse în podeaua scenei și insesizabile zone de trecere dinspre teatru spre cetate, străbătute de alaiul vocal al vrăjitoarelor, tot așa cum se întrevăd cele două intrări păzite de Portar (Sebastian Lupu) și de Doctor (Mirela Lupu), purtătorii de cuvânt ai eseistului, ai inserțiilor ce dau consistență stratului programatic al textului. Odată porțile închise și blocate cu drugi de fier, se aprind lumini în noapte, iar ficțiunea infuzează realul, călăuzindu-ne ,,în vremuri obscure”.

Noaptea se transfigurează sinestezic, invadează simțurile. Ca substanță fecundă a piesei, îndeplinește funcții multiple: atmosferă și decor, tonalitate crepusculară, personaj, martor – uneori singurul – al unor crime terifiante. Simbol ambivalent, dezvăluie și învăluie în același timp. Dezvăluie tenebrele conștiințelor măcinate de fiorul crimei și de orgoliul puterii absolute. Învăluie, însă, sub pecetea tainei, grozăviile ce se petrec, parcă, într-o altă lume. ,,Noaptea ne privește. Și eu o privesc.” afirmă Portarul ce se reflectă în adâncul întunericului ca într-o oglindă a propriului suflet. La cele două polizoare dispuse simetric, vrăjitoarele (Georgia CăprărinAdela Lazăr, Anca Sigmirean și Anda Tămășanu) ascut pătimaș cuțitele, iar sunetele strident-metalice zgârie liniștea nopții. Momentul inevitabilei confruntări se apropie. Intrarea lor intempestivă imprimă de la început, voit forțat, un ritm sălbatic și tensionat. Episoadele se vor înlănțui de acum echilibrat, toate revenirile contrapunctice ale vrăjitoarelor și vrăjitorului (George Dometi) vor marca hotărâri și momente decisive în evoluția acțiunii: plecarea Domnului Macbeth (Ștefan Borda) la război, delirul sardanapalic, strunit energic de ambițioasa Doamna Macbeth (Angela Tanko), abil protejată sub aparenta ei fragilitate, uciderea Regelui, revenirea bântuitoare a spiritului lui Banquo (Răzvan Vicoveanu), tragedia familiei lui Macduff (Ciprian Ciuciu).

Întoarcerea Regelui (George Voinese), urmată de ritualul spălării picioarelor, divulgă dualitatea suveranului, adulat, pe de o parte, ca o divinitate purtătoare de victorie, dar victimă, pe de altă parte, a planurilor criminale urzite de Doamna și Domnul Macbeth. Pentru cel din urmă, așa cum va remarca Doctorul, ,,Realitatea începe să lucreze mână în mână cu închipuirile, viziunile interioare, prevestirile.” Episoadele halucinatorii se pulverizează în așchii de vinovăție ce-i străpung cugetul și nopțile. Când gândește la crimă, are vedenii, se rătăcește între vis și realitate, iar somnul îl părăsește, rămânând chinuit de teroarea nopților albe. Toți tiranii au fost insomniaci, conchide același Doctor, aducând cu sine amintiri din viitor, din tragediile secolului al XX-lea, veacul ideologiilor cu consecințe genocidare.

Povestea se scrie sub ochii noștri, dar nu oricum, ci la mașina de bătut gânduri. Sunt fie gândurile Doamnei Macbeth, fie cele redate în interminabila scrisoare trimisă de Domnul Macbeth de pe câmpul de luptă, în care nu mărturisește despre înfruntarea războinică, ci despre sine. Gestica și privirile devin mai importante decât cuvintele. Elanurile declamative suferă la început sub tutela convenției, dar se desprind, din fericire, în a doua parte a spectacolului, când asistăm la un remarcabil spectacol al emoțiilor. În discursul intrigii se strecoară acum ingrediente neașteptate, cu reverberații afective, Domnul Macbeth fiind ,,dornic iubirea să-și arate”. Senzualitatea, limbajul amoros, jocul erotic pregătesc ieșirea cuplului de pe marea scenă a vieții. Două secvențe din finalul piesei ne rețin atenția. Mai întâi, moartea Doamnei Macbeth, încercuită de vrăjitoarele eliberate și sălbăticite, purtând măști grotești, croite după funestul model venețian Dottore della peste. Apoi, metafora pădurii fremătătoare, redată printr-un soi de capcană metalică, alcătuită dintr-un ansamblu de tuburi mobile, ce coboară, împresurându-l pe Domnul Macbeth asemenea unui deus ex machina plămădit din esența punitivă a destinului.

Teatrul contemporan se dezvăluie tot mai mult ca un laborator al tuturor experimentelor. Noaptea – reflex al incertitudinilor și nedeterminării, fragment de timp ancorat într-un spațiu căruia-i inseminează misterul său indicibil – permite, la rândul său, neașteptate experiențe perceptive. Totuși, după nenumărate încercări de a-l transforma pe Shakespeare în contemporanul nostru, ne întrebăm dacă nu cumva calea revelației s-ar cere înscrisă pe o altă traiectorie artistică, mai ofertantă și, de ce nu?, mai puțin derutantă.

 

Photo credit: Remus Toderici

 

Teatrul Regina Maria Oradea

În inima nopții – Episodul Macbeth

Scenariu după William Shakespeare de Gavriil Pinte, cu inserții de George Banu și Monique Borie

Distribuția:
Domnul Macbeth: Șerban Borda
Doamna Macbeth: Angela Tanko
Regele: George Voinese 
Banquo: Răzvan Vicoveanu
Macduff: Ciprian Ciuciu
Portarul: Sebastian Lupu
Doctorul: Mirela Lupu
Vrăjitorul: George Dometi
Vrăjitoarele: Georgia CăprărinAdela Lazăr, Anca Sigmirean și Anda Tămășanu

Regia și coloana sonoră: Gavriil Pinte

Scenografia: Roxana Ionescu

Spectacol vizionat în 6 mai 2018

 

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 5 (630), mai 2018

 

 

 

 

3 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Un numitor onomastic comun pentru copilul teribil al dramaturgiei renascentiste târzii engleze : Chris ! DC, marcat de ascendența din secolul 17 balcanic, cu tardive influențe renascentiste

  2. Dusan Crstici says:

    Addenda corectoare: Christian Marlowe, cu h, ca si Christici, numele aroman din secolul 18, al stramosilor mei din Struga Ohridei.

  3. Dușan Crstici says:

    Excelenta recenzie, finalizata cu o fraza pe cât de gentilă,, pe atât de plină de sfaturi dintre cele mai bine intenționate. Am citit cu multa plăcere recenzia sub influența puternică a ultimului serial artistic al televiziunii britanice despre Shakespeare. Shakespeare rezistent catolic, date nu fanatic, căsătorit si îndrăgostit, in umbra lui Cristopher Marlowe, curajos pana la inconștiență, pentru salvarea iubitei fervente catolice ,din mâna torționarilor noii religii oficiale anglicane, totul, pentru a trăi ca spectator epoca elisabetană! Ca atare, am parcurs cu emoție in crescendo textul recenziei, sperând la ultima frază. A fost așa cum mi-am dorit, fapt pentru care va mulțumesc o dată în plus. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *