„Să nu pui întrebări directe“, a fost sfatul medicului danez care se ocupă de districtul în care se află Illiminaq. „Dacă-i întrebi cum se simt, nu vor fi în stare să-ți spună nimic.“ Cu toate acestea, sătenii știau ce vreau să aflu. De obicei, nu dădeau răspunsuri mai lungi de câteva cuvinte, și trebuia ca întrebările să fie cât mai concrete posibil, dar, chiar dacă simțămintele nu le erau disponibile pe plan lingvistic, era clar că sunt prezente pe plan conceptual. Trauma este o prezență regulată în viața locuitorilor Groenlandei; anxietatea posttraumatică nu era neobișnuită; cum nu erau nici coborârea în sentimentele întunecate și îndoiala de sine. Bătrâni pescari din port mi-au povestit cum li s-au scufundat săniile (o echipă de câini bine antrenată te poate scoate la suprafață, dacă gheața nu se sparge mai departe, dacă nu te îneci până atunci, dacă nu se rup hățurile) și cum au fost siliți să umble kilometri întregi la temperaturi sub zero grade în haine ude; mi-au vorbit despre vânătoare când gheața se mișcă, și zgomotul tunător te împiedică să auzi glasul altui om, și simți că ești săltat când o bucată de ghețar își schimbă poziția, și nu știi dacă nu cumva o să se răstoarne curând, azvârlindu-te în mare. Și mi-au vorbit despre faptul că, după astfel de experiențe, e greu să continui, să lupți cu gheața și întunericul pentru hrana zilei de mâine.
Ne-am dus să le vedem pe cele trei femei în vârstă. Amalia Joelson, moașa satului, era cea mai apropiată de statutul de medic al localității. Într-un an, a născut un prunc mort; în anul următor, a născut un copil care a murit după o noapte. Soțul ei, nebun de durere, a acuzat-o că a omorât copilul. Ea însăși nu putea să suporte, în acel moment, gândul că poate să ajute la venirea pe lume a copilului vecinilor ei, dar ea nu poate avea copii. Karen Johansen, soția unui pescar, și-a părăsit orașul natal ca să vină în Illiminaq. La puțin timp după aceea, i-au murit, unul după altul, mama, bunicul și sora mai mare, toți din cauze diferite. Apoi, soția fratelui ei a rămas însărcinată, și avea gemeni. Primul geamăn s-a născut mort, la cinci luni. Al doilea s-a născut sănătos, dar a murit la trei luni de sindromul morții subite. Fratelui ei i-a mai rămas un copil, o fetiță de șase ani, și, când copila s-a înecat, el s-a spânzurat. Amelia Lange era preotul bisericii. Se măritase cu un vânător tânăr, înalt și a adus pe lume rapid opt copii. Apoi, el a avut un accident de vânătoare; un glonț a ricoșat dintr- o piatră și i-a rupt de la jumătate brațul drept, între cot și încheietura mâinii. Osul nu s-a mai vindecat, iar, când dădeai mâna cu el, linia de ruptură se îndoia ca o articulație în plus. Nu şi-a mai putut folosi braţul drept. După câțiva ani, a ieșit din casă în timpul unei furtuni și vântul puternic l-a luat pe sus. Fără brațul care să amortizeze căderea, și-a rupt gâtul și, de atunci, e paralizat aproape complet de la gât în jos. Soția a trebuit să-l îngrijească și să-l poarte prin casă în scaunul cu rotile, să aibă grijă de copii și să se ducă la vânătoare. „Făceam treburile de pe afară și, în tot timpul ăsta, plângeam“, își amintește ea. Când am întrebat-o dacă n-a venit nimeni la ea când a văzut-o că muncește plângând, a spus: „Nu s-au amestecat, câtă vreme eram în stare să fac acele treburi.“ Soțul simțea că e o povară atât de mare pentru ea, încât n-a mai mâncat, nădăjduind să moară de inaniţie, dar ea a înţeles ce avea de gând să facă, iar asta a făcut-o să rupă tăcerea și să-l implore să trăiască.
„Da, e adevărat“, a zis Karen Johansen. „Noi, groenlandezii, suntem prea apropiați fizic ca să fim intimi. Și ducem cu toții aici multe poveri, dar nimeni dintre noi nu vrea să adauge propria povară la poverile altora.“ Exploratorii danezi de la începutul și de la mijlocul secolului XX au găsit la inuiți trei boli mintale principale, descrise chiar de inuiți. În prezent, ele nu mai există, în afara unor localități foarte izolate. „Isteria polară“ a fost descrisă de un bărbat care a suferit de ea drept „o urcare a sevei, a sângelui tânăr hrănit de sângele morselor, focilor și balenelor – tristețea pune stăpânire pe tine. La început, ești agitat. Înseamnă să fii sătul de viață“. O formă modificată a ei există și în zilele noastre, ceea ce numim depresie activată sau stare eterogenă; e strâns înrudită cu ideea malaysiană de „amoc“. „Sindromul rătăcitorului prin munți“ îi afecta pe cei care întorceau spatele comunității și plecau – mai demult, nu li se mai îngăduia să se întoarcă și erau siliți să se descurce în singurătate absolută până la sfârșitul vieții. „Anxietatea caiacului“: convingerea, contrară realității, că ai apă în caiac, că o să te scufunzi și că o să te îneci era cea mai obișnuită formă de paranoia.
Cu toate că acești termeni sunt folosiți acum mai ales în con text istoric, evocă încă unele dintre conflictele din viața inuiților. În Umanaaq, după spusele lui René Birger Christiansen, șeful serviciilor de sănătate din Groenlanda, au existat recent oameni care s-au plâns că au apă sub piele. Exploratorul francez Jean Malaurie scria în anii ’50: „Există adesea o contradicție dramatică între temperamentul fundamental individualist al eschimosului și credința sa conștientă că singurătatea e sinonimă cu nefericirea. Dacă este abandonat de semenii lui, e copleșit de depresia care-l pândește tot timpul. Să fie oare viața în comun prea greu de suportat? O rețea de obligații leagă o persoană de alta și face din eschimos un prizonier benevol.“
Fiecare dintre acele femei vârstnice din Illiminaq își purtase multă vreme durerea în tăcere. Karen Johansen mi-a spus: „La început, am încercat să le spun altor femei ce simțeam, dar pur și simplu nu m-au băgat în seamă. Nu voiau să vorbească despre lucrurile rele. Și nu știau cum să poarte o astfel de conversație; nu mai auziseră pe nimeni vorbind despre problemele sale. Până la moartea fratelui meu, și eu mă mândream că nu sunt un nor pe cerul altor oameni. Dar, după șocul sinuciderii lui, trebuia să vorbesc. Oamenilor nu le-a plăcut asta. La noi, e o necuviință să-i spui cuiva, chiar și unui prieten: «Îmi pare rău de necazurile tale.»“ Își descrie soțul ca „om al tăcerii“, cu care a izbutit, în cele din urmă, să găsească o cale de a plânge, în vreme ce el asculta, fără ca vreunul dintre ei să rostească acele vorbe care-i erau lui atât de străine. Fiecare dintre aceste trei femei a fost atrasă de greutățile celorlalte și, după mulți ani, au vorbit între ele despre profunzimea angoasei lor. Amalia Joelson făcuse la spitalul din Ilulissat pregătirea de moașă, și acolo a aflat despre terapiile conversaționale. Conversațiile cu celelalte două femei îi aduceau alinare, și le-a propus un plan. Era un plan nou pentru acea societate. Într-o duminică, în biserică, Amelia Lange a anunțat că alcătuiseră un grup și că invită pe oricine dorește să vorbească despre situații dificile să vină la ele, separat sau mai mulți la un loc. A propus să folosească sala de consultații din casa Amaliei Joelson și a promis că aceste întâlniri aveau să rămână cu totul confidențiale. A spus: „Nimeni dintre noi nu trebuie să fie singur.“
Undeva, departe. Călătorie pe meleagurile schimbării: șase continente și un sfert de veac
Colecția Memorii/Jurnale, Humanitas 2018
Traducere de Miruna Fulgeanu
