« Chihlimbar », gramatica melancoliei

În literatură, jubilația se transmite, e molipsitoare. E un mare neserios Cătălin Pavel în „Chihlimbar”, al patrulea său roman apărut la Polirom. Un copil cu un lego în față care nu respectă deloc, dar deloc schemele de montaj – juxtapune epoci și personaje, limbi și ortografii, iar stilistic e un bazar fără seamăn. În parodia sa de western dobrogean de secol XVI, toate registrele stilistice sunt luate în răspăr, cronicăresc, gazetăresc, administrativ, romanțios, filozofic, liric, și autorul o face cu atâta bucurie estetică încât cititorul are și el destulă dulceață din glazura asta pastelată, delicios absurdă, sieși suficientă. Jubilația lecturii e legitimată, deci, în bună măsură, de măiestria barocă a stilului, de ludicul intertextual, de gratuitatea acestui joc de lego. Cine zicea însă că tocmai clovnii sunt cei mai neliniștiți oameni de pe lume, nu se înșela prea mult. Chihlimbar e un tratat burlesc de gramatică, a melancoliei.

La Cătălin Pavel lucrurile esențiale se spun într-o doară, ca montura unui diamant pe un inel de cositor. Cătălin Pavel e un trubadur în scrisul său, din când în când bagă „un cântecel atât de desfătător” – o idee, o duioșie, un lirism bine proporționat -, ți se înmoaie mintea și inima, citești mai departe și-i dai tot sacul cu bani. Îmi extrag metaforele de cititor din universul cărții sale, împrumutând libertatea obraznică cu care autorul a făcut ce-a vrut el din viața menestrelului și compozitorului Josquin des Prez, personaj istoric, fără însă o biografie minuțios documentată : l-a adus în Dobrogea, s-o reîntâlnească, într-o doară, pe Ilona, de care s-a pierdut în urmă cu 20 de ani, să se împrietenească cu gașca de haiduci ai lui Akiba și cu lăutarul țigan Dimitrie Cantemir, să se topească sufletește când o cunoaște pe Magde, fata lui, să-l vindece, de ce oare anume, pe băiatul lui Argint… Problema e că nu poți să povestești o muzică și nici să explici un cântec, și aici e toată frumusețea Chihlimbarului: deși „povestea” este totul în carte – miza întâmplărilor și rama lor- , cartea nu poate avea un rezumat. O asemenea libertate, concentrare expresivă și imponderabilitate narativă sunt proprii muzicii și poeziei.
Dincolo de frenezia stilistică sau de parodia ca o perdea abilă de fum, există câteva constante tematice, de regăsit și altădată în scrisul lui Cătălin Pavel. Lumile lui se coagulează în jurul unor noduri de rezistență care țin plasa (oricărei vieți) : prietenia (între bărbați, mai ales), iubirea, copiii, timpul, moartea. S-ar zice că sprințara „Chihlimbar” e matricea muzicală pentru niște variațiuni tematice dezvoltate ceva mai clasic în romanele publicate anterior: obsesia acelui gând perfect înaintea morții (în „Trecerea”), copiii – cu instrumentele lor inefabile, autiste, de a face față lumii adulților („Niciodată Portasar”), pînă când se produce o ruptură (ca în „Chihlimbar”), iubirea posibilă în prezent doar ca întoarcere, ruminare a ceea ce a fost, recuperare a ce ar fi putut să fie (în toate cărțile, începând cu „Aproape a șaptea parte din lume”).

Clovnul-narator al lui Cătălin Pavel trebuie să știe să inventeze povești, trucuri, de care copiii au nevoie ca de aer ca să facă față opacizării lumii, dezvirginării ei violente sau doar dureroase. Trubadurul Josquin – „paratrăsnetul pentru poveștile altora”– intră în joc, participă la fantezia băiatului lui Argint, ca să astupe împreună tunelurile dintre Lumea 1 și Lumea 2, pe acolo pe unde se scurge probabil dezîncântarea lumii. Cătălin Pavel are o remarcabilă inteligență emoțională de a se coborâ la nivelul sufletesc al puștilor, neputincioși în fața lumii (adulte), ritmată de părăsiri, absențe, de nevoia de singurătate și alte intensități de neînțeles.

„ Sistemul copilăriei era o bulă de aer colorat care naviga prin sticla lumii; înăuntru nu existau elemente, exista totul în mod radical, dragostea era compusă din nimic, iar mâhnirea exista dintotdeauna; bucuria nu avea explicație. Într-o zi această bulă se spărgea și mișcarea copiilor era încetinită de sticlă, nacela se prăbușea și era spălată de pe sticlă odată cu petele de grăsime, odată cu zațul. Nostalgia aerului era apoi insuportabilă, pe măsură ce te obișnuiai mai mult cu sticla. Toate descoperirile făcute în balon, în bula de aer, erau irecuperabile, deși trăiai în mijlocul lor.” (pp. 219-220).

Ca să-i reușească întruna gagurile vitale – și-i reușesc – clovnul-narator e un Charlot sublim, ieșit parcă din universul poetico-deruntant al lui Boris Vian, trecut prin nebunia scenelor colective din filmele lui Kusturica, plimbat prin ”Alice în țara minunilor” a lui Tim Burton, (fără nuanțele gotice), cucerit de inventivitatea spectaculoasă și înduioșătoare a lui Roberto Benigni din „La Vita e bella” (fără fond tragic.)

Clovnul-narator al lui Cătălin Pavel e un campion al turnirurilor de povești, încă una și încă una, despre Dumnezeu și mai ales despre iubire, dacă se poate. De bună seamă tunelurile dintre lumi se astupă cu povești. Suntem cu toții „băiatul lui Argint”, par să mărturisească bărbații din carte, confesorii menestrelului, suntem neostoiți de povești, așteptând o mamă, o iubită, o femeie care ne-a părăsit, care ne va părăsi.

La Cătălin Pavel e aproape un clișeu, femeile tulbură ordinea lumii. Când intră într-o încăpere, într-un suflet, femeile schimbă PH-ul, aciditatea unei vieți. Un clișeu de care naratorul își bate joc cu grație în mai multe rânduri speculând, în registru burlesc, momentul ”apariției” femeii pe o ușă sau coborând pe o scară, postură recurentă în filme sau în pictură. E și un clișeu pe care naratorul îl sublimează poetic în scene de despărțire unde ratarea iubirii e de o perfecțiune sfâșietoare: „Despărțirea de tine a început, după o vreme, când mi-a mai dispărut arsura din minte, să mi se pară un lucru cumva neînsemnat față de puterea faptului că existai și că te cunoscusem.” (p. 56). Cătălin Pavel e un exorcist al melancoliilor și un arheolog al despărțirilor, pentru că reconstituirea lor este cea care împinge iubirea dar și timpul mai departe.

Pe tema iubirii, proza sa coboară găleata în fântână până la adâncimea unde e de atins „nostalgia sumbră de dinaintea îndrăgostirii”, o ridică spre „poveștile de dragoste care lasă cearcăne pe viață”, pentru că „lamela sufletului nostru zbârnîie puțin și după aceea urmează zece mii de ani de moarte…” În „Chihlimbar” marele curcubeu care se arcuiește peste peisajul acesta crepuscular este timpul, marea neliniște este ieșirea din timpul celorlalți, echivalentă până la urmă cu pe-trecerea din timp. Nu ne mai rămâne decât să învârtim caleidoscopul în jurul acelei picături de chihlimbar, clipa când sufletul a știut să zbârnâie, pară să spună scriitorul: gustă-i toată melancolia. Soluția sa de scriitor este captarea melancoliei în țesătura de cuvinte, regenerarea clipei de grație ca poveste fără sfârșit, care se termină cu așteptarea unor alte povești – 1001.

„Chihlimbar” este o ucronie și este o elegie invers: e așa de bine că timpul trece, e așa de bine că lucrurile se petrec în timpul elastic refăcut de poveste, curgător ca o baladă de menestrel, alinător ca o suită de frotolle.

Cu fraza lui care împrăștie neserios confeti, care-și poartă înadins referințele culturale ca pe niște zorzoane efervescente, de paradă, Cătălin Pavel rămâne un copil teribil în peisajul literaturii române de azi și un scriitor original, de cursă lungă, la cărțile căruia te abonezi înainte de a fi scrise. Prin „Chihlimbar”, literatura sa declină, muzical și ludic, gestul de o salva, iar și iar, la infinit, pe Șeherezada. Fără poveste nu există inteligență în lume. Fără povestea ei spusă, nicio iubire nu s-ar consuma până la capăt. Fără poveste timpul nu trece, fără poveste moartea nu întârzie.