Karl Marx la bicentenar. Flamura roşie flutură peste lume sau despre Fidel, Che, Mao, Pol Pot şi dialectica crimei

Marxism- leninismul alimentează, în secolul XX, elanul misionar al comunismului. În Caraibe, în Africa sau în Indochina, el este marcat de credinţa în inevitabilitatea revoluţiei. Lumea a treia, marcată de traumele decolonizării, este spaţiul în care ideea egalităţii prin sânge şi crimă este salutată ca mesaj al speranţei. URSS, China sau Cuba sunt, în deceniile de urmează conferinţei de la Bandung, sorii ce radiază pe acest cer al libertăţii. Modelul de planificare economic şi ideologic, ce trece prin naţionalizare şi instituirea de partide unice, este privit de duşmanii ordinii coloniale ca soluţia capabilă să îi proiecteze în modernitate. Scurtătura spre viitor este învăţătura marxist- leninistă.

Comunismul sovietic, castrist sau chinez întruchipează, în aceste spaţii geografice, vitalitatea totalitarismului. Travestiul umanist al URSS este dublat de travestiul anti-colonialist: URSS, posesoare a unui domeniu de naţiuni captive, este protectorul popoarelor care luptă pentru autodeterminate. Imperialismul este drapat în hlamida idealului, tancurile şi consilierii sunt forma în care se exprimă solidaritatea globală cu cei în nevoie.

Întemeierea “Universităţii Lumumba” la Moscova este gestul care dovedeşte această fraternitate dincolo de rase şi de meridiane. Pentru naţionaliştii din Africa, alianţa cu militanţii comunişti este cât se poate de naturală, după cum la fel de firească este contaminarea propriei lor viziuni cu schemele marxist-leniniste. Patrice Lumumba sau Nelson Mandela sunt doar două nume din această listă de figuri ce capătă statut iconic. Spre deosebire de Imre Nagy, de Havel sau de Walesa, ei sunt evocaţi cu emoţie, căci se află de partea progresului şi a egalităţii. Cât despre Che, el este, pentru stânga radicală, surogat de Christ în suferinţă, icoană laică a generozităţii, simbol al sacrificiului. Mai departe, spre Indochina, Unchiul Ho şi Pol Pot reconfirmă energia idealului comunist, în focul luptei anticoloniale. Crimele de stat sunt, invariabil, justificat prin evocarea drumului spre progres.

Fidel şi Che

Adaptabilitatea unică a marxism-leninismului este ilustrată de cazul cubanez, acolo unde decorul tropical şi recuzita de guerillă fac din comunism o afacere romantică, ce nu încetează să fascineze. Contrastul cu URSS este parte din aura care îi înconjoară pe Fidel şi pe Che. Aliajul pe care se întemeiază tirania de la Havana este unul redutabil : miraj revoluţionar, anti-americanism şi anti-imperialism, cultul Conducătorului ce este şi şef militar, evocarea umbrei celui care moare spre a renaşte, Che. Unitatea dintre vii şi morţi este centrală în religia politică a comunismului cubanez.

Fotografiile lui Fidel şi Che sunt, aproape instantaneu, repere iconice. Costumul de combatant este irezistibil, iar intelectualii ocidentali, trădaţi de URSS, se investesc în zidirea de la Havana. Cuba lui Castro este şi Cuba lui Che, cavalerul rătăcitor al luptei universale, noul Parsifal ce caută un drum spre eliberarea de sub jugul american . Parteneriatul dintre cei doi hrăneşte longevitatea totalitarismului. Căci, dincolo de dans , dincolo de alocuţiuni poematice, Cuba comunistă este un regat modelat în acord cu ipoteza sovietică. Ea posedă partid unic, naţionalizare, sărăcie, teroarea, lagăr, deţinuţi politici. Din acest teritoriu al idealului, cubanezii fug, spre a crea un impresionant exil în Statele Unite. Libertatea înseamnă, în Cuba comunistă, încazarmarea ideologică şi izolarea. Cuba se defineşte, prin Fidel, ca o cetate asediată, în confruntare cu reacţiunea condusă de americani. Mobilizarea permanentă este în logica acestei ostilităţi pe care doar umanismul progresist al administraţiei Obama o va tempera.

Prin Fidel, dar mai ales prin Che, Cuba se confundă cu revoluţia comunistă globală. Cuba este avanpostul a cărui menire este exportul de subversiune marxist-leninistă. Moartea lui Che în Bolivia este doar un episod din acest război care se poartă, în America de Sud, ca şi în Africa. Cuba posedă un rol invers proporţional cu potenţialul ei demografic în aceste efort de extindere al imperiului dialectic. Cuba este, pentru Uniunea Sovietică, cel mai important aliat în tentativa de a-şi construi un imperiu african. Trupele cubaneze luptă în Angola, acolo unde pretind că apără egalitatea rasială, în contra regimului sud- african şi a intervenţiei sale, pregătind,astfel, naşterea totalitarismului MPLA . Cuba este mercenarul ideal al comunismului tropical.

Afro-marxismul din Angola, Mozambic sau Etiopia se zămisleşte şi prin efortul armelor cubaneze, mişcările de eliberare naţională din Africa australă, inclusiv Congresul Naţional African,fiind sprijinite de acest braţ tenace al URSS. Comunismul merge mai departe, sub semnul aventurii imperiale şi al mistificării ideologice. Umanismul este invocat în aceste bătălii, iar memoria lor dăinuie. Necroloagele emoţionate la moartea lui Fidel Castro sunt semnul acestui ataşament al stângii radicale faţă de puritatea neîntinată a revoluţiei.

Marele salt înainte

Cărticica roşie a lui Mao este, pentru progresiştii totalitari ai anului 1968 în Franţa, depozitar de înţelepciune şi de curaj. În China se află, intact, acel rezervor de idealism pe care l-a compromis Uniunea Sovietică. Despărţirea de sovietici înseamnă revelaţia Chinei lui Mao, ca alternativă neîntinată de “ revizionism”. Este şi sensul pe care îl regăsim în cadrele filmate de Jean- Luc Godard în “ La chinoise”.

Maoismul este, în familia marxist- leninistă, un compus cu potenţial de seducţie şi de fascinaţie. Profilul lui Mao este dat de ereditatea luptei armate, dar şi de ambiţia ideologului. Mao preia de la Stalin ambiţia demiurgică, iar visul său se împlineşte prin trupuri de oameni. Majestatea maoismului este inseparabilă de lupta în confruntările de “război rece”: China este, în războiul din Coreea,pavăza oamenilor de bine din lumea întreagă. O dată cu schisma provocată de hruşciovism, China lui Mao se investeşte în patronajul mişcărilor de eliberare naţională, cu aceeaşi fervoare mesianică. Comunismul chinez acţionează ca un catalizator al subversiunii marxist -leniniste globale.

O dată cu Mao, marxism -leninismul se adaptează naturii accidentate şi complicate a naţiunilor periferice şi coloniale. Elogiul potenţialului revoluţionar al ţărănimii acordă maoismului acces la nivelul regândirii luptei de clasă. Ceea ce se conservă este nivelul urii ca fundament al ideologiei. Maoismul duce mai departe moştenirea “ Manifestului” de la 1848.

Unică, în economia maoismului, este determinarea cu care se urmăreşte edificarea omului nou. China lui Mao adaugă un grad suplimentar de ferocitate operaţiunii de remodelare antropologică. Experimentul are echivalent doar în cruzimea marii terorii staliniste, dar întrece anii treizeci sovietici prin amploarea delirului mistic şi demenţa cultului Conducătorului. Comunismul chinez aspiră să fie unul de reîntemeiere. Credinţa comunistă nu poate fi niciodată abandonată, ea trebuie să fie reafirmată, spre evita osificarea şi comoditatea burgheză. Scenele de nebunie sângeroasă ale revoluţiei culturale sunt maniera în care se actualizează, istoric, marxism- leninismul. Maoismul duce până la capăt ipoteza de transformare a conştiinţei umane.

China lui Mao este poligonul în care se testează viitorul. Vesticilor blazaţi de consumerism, Mao le apare ca un cruciat al idealului. Doctrina sa este noua carte venerată: o carte în care se închid cuvintele urii şi ale morţiii. Defilarea gărzilor roşii este, în secolul lui Hitler şi al lui Stalin, o altă întruchipare a pasiunii distrugerii libertăţii. Masa fanatizată este agentul istoriei. Totalitarismul lui Mao este staţia terminus a visului prometeic marxist -leninist.

Atracţia maoismului este fascinaţia pe care o exercită acest salt spre cetatea utopică. Crima de stat, barbaria, reeducarea, devastarea, umilirile, sunt stadiile necesare în efortul de detaşare de trecut. Progresul este convocat de Conducător şi viitorul se desenează peste cadavrele duşmanului de clasă.

Indochina roşie

Pentru trei decenii, războiul din Vietnam este una dintre acele cauze care definesc identitatea comunismului internaţional. Confruntarea pe care regimul Unchiului Ho şi-a asumă îi modelează profilul: Vietnamul este o imensă cazarmă, animată de voinţa de a înfrânge reacţiunea şi forţele imperialiste. După Franţa, cea pe care stânga radicală internaţională o denunţă ca pe o abjectă putere colonială, Statele Unite. De această dată, miza simbolică acţionează ca un catalizator al energiilor. Pentru URSS, dar şi pentru China populară, Vietnamul lui Ho este un avanpost a cărui rezistenţă şi trebuie întărită. Vietnamul lui Ho uneşte,creator, marxism-leninismul cu tactica luptei de guerillă. Vietnamul este, pentru toţi oamenii de bună- credinţă,simbol al tenacităţii celor care luptă pentru libertate, sfidând barbaria americană.

Tribunale ale raţiunii, prezidate de mandarinii occidentali,sunt convocate spre a acuza crimele de război americane. Cruzimea imperialistă este acuzată cu patos revoluţionar. Indochina este, în aceste momente, un câmp de bătălie în care “războiul rece” îşi recapătă intensitatea de la debuturile sale. Radicalii francezi sau americani aleg să celebreze, în eroismul vietnamez, propria lor ură de sine. Lupta de clasă este,simultan, o luptă a popoarelor, una în cadrul căreia neutralitatea nu este o opţiune.

Solidaritatea cu Ho şi oamenii săi este datoria de la care nu se poate abdica. Ostilităţii cu care este întâmpinată lupta naţiunilor captive din lagărul socialist european îi corespunde mobilizarea pe care o naşte Vietnamul. Indochina este, până în clipa victoriei finale de la 1975, inima care bate pentru emanciparea lumii întregi. Comunismul este inseparabil de obsesia anti-americană. Chipurile lui Lyndon Johnson, Kissinger sau Nixon sunt chipurile răului absolut, embleme ale barbariei. În acest tablou, ferocitatea cu care Vietnamul comunist atacă un stat suveran, Vietnamul de Sud, este ignorată, în numele iubirii de oameni.

Din acest creuzet infernal al campaniilor comuniste din Indochina se iveşte şi Cambodgia Khmerilor Roşii. Războiul civil din Cambodgia eliberează terenul pentru cel mai ambiţios experiment de ordonare prin crimă de stat pe care îl cunoaşte secolul XX. Ideologia Khmerilor Roşii preia de la maoism această credinţă în necesitatea reclădirii adamice. Comunismul khmer este o imitaţie a genezei. Tot ceea ce există este menit distrugerii, iar din distrugere se iveşte profilul comunităţii ce poate intra în comunism. Ascetismul ideilor este, în mod natural,un ascetism al exterminării. Marxism – leninismul khmer este delirul lucid al reconstrucţiei infernale.

Din 1975 până în 1979,Cambodgia este un imens lagăr între ale cărui limite foame, tortura, crima, umilinţele, demenţa epurărilor sunt instrumente de inginerie utopică. Eliminarea celor compromişi de contaminarea occidentală coincide cu lichidarea oraşelor însele. Reeducarea imaginată de Makarenko şi de stalinism devine, în aceste vaste câmpii ale morţii, un ritual de trecere spre comunism. Comunismul khmer este dedicat acestui obiectiv al purificării integrale: procesul revoluţionar trebuie să fie unul inevitabil, făcând imposibilă revenirea vechii orânduiri. Crimele împotriva umanităţii şi genocidul sunt aşezate la temelia naţiunii ce evocă măreţia imperiului Khmer.

Logica lui Procust este logica oricărui comunist, dar comuniştii khmeri merg cel mai departe pe acest itinerar al sângelui şi al visului. Colecţia de fotografii ale victimelor traduce vigoarea luptei de clasă. De la manifestul comunist din 1848 la rigoarea lui Pol Pol, parcursul de un secol şi jumătate al Ideii este acompaniat de demonizarea Duşmanului. Leninismul, stalinismul, maoismul şi, în cele din urmă, ambiţia lui Pol Pot: imperiul egalităţii este unul al morţii planificate de statul locuit de demonii ideologici.

Khmerii Roşii sunt punctul cel mai înalt al acestei ambiţii criminale pe care o implică ipoteza comunistă. Sistematizarea ororii decurge, dialectic, din sistematizarea urii şi din mobilizarea violenţei de stat. Gropile comune din Cambodgia stau în vecinătatea celor din Uniunea Sovietică şi din Europa satelizată. Promisiunea marxist- leninistă se află strânsă în vastul edificiu de cranii: moartea domneşte, suveran, peste imperiul dialectic.