MATTHIAS NAWRAT s-a născut în 1979, la Opole, Polonia. La vârsta de zece ani s-a stabilit, împreună cu familia, la Bamberg. A studiat Biologie la Freiburg și Heidelberg, apoi la Institutul Elvețian de Literatură de la Biel. Pentru romanul lui de debut, Wir zwei allein (2012), a primit, printre altele, prestigiosul Adelbert-von-Chamisso-Förderpreis. Romanul Unternehmer (2014) a fost nominalizat la Premiul German de Carte. Die vielen Tode unseres Opas Jurek (2015), al treilea roman al lui Nawrat, i-a adus Förderpreis des Bremer Literaturpreises, precum și Medalia „Alfred Döblin”. Matthias Nawrat locuiește la Berlin. „În poveștile sale, tulburător de triste, dar și de comice în același timp, Matthias Nawrat îmbină scenele vieții de zi cu zi cu politica, glumele de la colțul străzii cu experiența războiului, elemente ficționale cu cele autobiografice, toate acestea având un efect mai puternic decât o biografie fictivă.” (Rowohlt Verlag)
Sunteți polonez sau german?
Este o întrebare cu adevărat dificilă pentru mine. Sau, mai riguros, aș putea spune că nu este o întrebare dificilă – fiindcă, în fond, ea este cît se poate de clară -, dar că răspunsul la ea este cel care e într-adevăr dificil. De altfel, nu primesc această întrebare în premieră. Fiind ca să zic așa ”pe teren neutru” nu simt aceeași presiune în a răspunde la ea cum se întîmplă atunci cînd sunt în Polonia (țara mea de origine, acolo unde m-am născut și am locuit ani buni) sau cînd sunt în Germania. Plus, la fel, cînd sunt în vreuna dintre aceste două țări diverse bonusuri – în ce limbă simți mai bine? în ce limbă visezi? Nu pot să răspund, de fapt, tranșant. Cînd sunt în Polonia, reîncep să gîndesc și chiar să visez în limba polonă; cînd revin în Germania, la fel, reîncep să gîndesc, să simt în limba germană, să visez în germană. Mai mult decît atît: în Germania am realizat nu doar că nu sunt 100% german – ceea ce nici nu era foarte dificil de conștientizat -, ci și, fapt mai subtil, că am un alt fel de a înțelege sau de a practica umorul. Iar în Polonia, mai ales după ce am revenit din Germania, am realizat că nu sunt, desigur, 100% polonez.
Sunt ceva ”la mijloc” – și poate că aceasta este cea mai bună formulă cu privire la identitatea mea. Sigur, aceasta nu e numai condiția mea; sunt mulți tineri, ca și mine, care stau înfipți în două lumi. E un alt fel de identitate care se forjează în conștiința acestora – ceva ”între”, ceva de intersecție.
Și atunci, cum (re)simțiți această identitate? Una, cum sugerați, fluidă…
Există două niveluri ale acestei probleme. Una ține de momentele în care sunt față în față cu oamenii care vor să știe ”cum e”; oameni din afară, care nu mă cunosc. Și o alta ține de mine însumi și de, să îi zicem, confruntarea mea cu mine însumi – bunăoară, atunci cînd mă întreb dacă eu chiar am nevoie de o identitate strictă, foarte specifică. În primul caz, cînd e vorba despre alți oameni care vor să știe despre aceasta, știu că trebuie să vorbesc mult despre mine – și iese ceea ce vă spuneam mai sus, că nu pot tranșa, că nu am un singur răspuns și numai unul. Pe de altă parte, atunci cînd cobor în mine și cînd îmi pun problema de ce sunt așa cum sunt – și adesea, observ că destul de diferit de restul oamenilor cu care relaționez în Germania -, iarăși sunt nevoit să mă întreb: e așa pentru că sunt născut în Polonia sau pentru că fiecare om este, în fond, ceva individual, unic, irepetabil? Prin urmare, tema aceasta, a identității – cu o aplicație cît se poate de personală – mă însotește mereu: intensiv și extensiv.
Și pentru literatura dumneavoastră?
Aici am vrut, de fapt, să ajung. Tema identității este, de asemenea, foarte prezentă și cînd se discută despre textele mele: ce fel de literatură fac? Cui, cărei țări, cărei zone îi aparține aceasta, de fapt? Și, iarăși, ca și în cazul meu direct, nu e ușor să răspuns nici la aceaste întrebări. Sunt pus să îmi compar temele prozei mele cu cele ale colegilor din Germania sau cu acelea ale colegilor scriitori din Polonia. Și, dacă o fac, observ, împreună cu cei care mă întreabă, că unele seamănă, altele nu seamănă. De aceea, cît se poate de onest, reiau: nu e simplu de răspuns, la modul tranșant, unei asemenea întrebări. Să fiu mai concret: eu scriu, da, despre teme care au de-a face cu identitățile în mișcare, cu emigranții, să le zicem așa. Dar, în egală măsură, sunt interesat de chestiunea identității în sens metafizic, religios. Germanii nu se dau neapărat în vînt după acestea din urmă; polonezii, da, destul de mult. Nu sunt un habotnic, dar sunt interesat de această temă, atît de importantă în fond. Și atunci, ce pot eu să răspund cînd sunt întrebat, din această perspectivă, ce sunt: german sau polonez?
E ceva, de fapt, foarte complex cînd discut despre această temă – care e atît de personală, în fond. Nu pot să spun că este ca și cum ar fi o bătălie; dar e ceva foarte provocator și, uneori, e așa și sub aspect creator. Eu sunt, cumva, mereu în fața mea – eu, viața mea, identitatea mea ca o permamentă provocare.
E bine sau e profitabil să aduceți Estul în Vest? Sau, poate, e o problemă?
E o foarte bună provocare. La care iarăși nu cred că este loc numai pentru un singură răspuns. Pe deo parte, există în Germania un interes real pentru culturile străinilor. Punctual: pentru cum se gîndește în Est. Pe de altă parte, și invoc acum experiența mea directă, chiar e un interes real? E de luat în calcul și conștiința vinovată a germanilor față de ceea ce au făcut acum cîteva decenii, dar nu știu cît de adînc este cu adevărat acest interes. Cărțile mele au succes în Germania, oamenii le citesc și succesul lor mă mișcă și mă bucură sincer. Dar nu știu cît de mult simț ei cu adevărat ceea ce a fost în lumile acelea pe care le invocă povestirile mele; de pildă, cît se mult simt ei ce a fost în Polonia ultimelor decenii din comunism.
Dar, indiferent cît se mult problematizez eu, indiferent cît de mult mă îndoiesc de faptul că literatura poate aduce tot ce e necesar pentru a înțelege o lume, este, în tot cazul, mult mai bine decît ar fi în situația în care nimeni nu ar fi interesat să îl înțeleagă pe cel de lîngă tine, chiar și așa diferit cum este acesta. Pe de altă parte, cu detașare privind lucrurile, cred că acum comunicarea dintre Est și Vest este mai bună decît a fost ea vreodată; chiar și cu bruiajele cunoscute, chiar și cu noile probleme generate de formulele maghiare sau poloneze de a se închide în sine, promovînd forme noi de naționalism.
Într-un sens bun, ce lecții credeți că ar fi bine ca Vestul să asume din istoria recentă a Estului?
Mai întîi, cred că Vestul ar trebui să înțeleagă cum gîndesc cei din Est și de ce gîndesc aceștia așa cum gîndesc. Cîteodată, sincer vă spun aceasta, am sentimentul că vesticii privesc cu aroganță la probleme istoriei recente ale esticilor. Or, aroganța – cu atît mai mult cînd este exersată în chestiuni atît de sensibile și, adesea, de dramatice și de tragice cum au fost cele ale istoriei recente din Est – indică ignoranță. Și mai direct spus: pentru cei din Vest, cred că este esențial să înțeleagă cu adevărat ce a fost comunismul, fiind o bună parte dintre aceștia chiar nu au habar ce a fost acesta. Majoritatea știu versiune edulcorate despre ce ar fi fost comunismul, versiune folclorice, indecent de mult înfrumusețate. Și aceasta este o problemă reală și foarte mare. Mai nimeni nu citește și nu acceptă ce spune Soljenițând; ei știu despre alt comunism, nu despre cel real. Mai nimeni nu știe ce a fost Securitatea sau KGB sau SB – sigur că știu acronimenele, nu despre asta este vorba, dar nu știu ce au făcut cu adevărat acestea. Știu, poate, din filmele cu James Bond ce au făcut unele dintre acestea, dar nu realizează cît de mult rău și cît de multe crime au făcut acestea, în realitate. Plus că nu fac legătură între răul produs de aceste instituții și de comunism și ceea ce se întîmplă acum; căci încă sunt vii multe dintre reflexele sau legăturile toxice care au fost atunci create. Pe scurt: versiunea despre comunism care circulă în Vest trebuie serios upgradată, în lumina faptelor reale întîmplate. Comunismul este ceea ce a fost în Est și în alte țări în care el a dominat, nu ceea ce își închipui în Vest unii oameni, mulți de fapt, că ar fi fost acesta.
În alt fel, dar tot în sensul înțelegerii a ceea ce a fost aici, în Est, cred că vesticii trebuie să înțeleagă cît de adînc a fost aspirația către libertate a oamenilor de aici și că dacă în Vest libertatea pare o bagatelă, ea nu este deloc așa în realitate. Oamenii din Est, din ultimele decenii, știu cu adevărat ce înseamnă să nu fii liber; nu sunt convins că sunt tot atît de mulți oameni în Vest care să aibe o asemenea conștiință care prețuiește, atît de mult, tocmai pentru că le-a lipsit atît de mult timp, libertatea. Cei din Vest, nu puțini, cred despre libertate că este ceva de genul: libertatea de a alege între două produse aproape identice într-un magazin. Nu, ea este mult mai mult și, în orice caz, ceva mult mai înalt. Și nu ar strica dacă ar învăța de la estici despre libertate; chiar ar avea ce învăța.
Să înțeleg că pentru dumneavoastră ideea de libertate este mai importantă decît ideea de egalitate?
Depinde la ce egalitate ne referim. Pentru mine, egalitate nu înseamnă că toți oamenii trebuie să dețină aceleași lucruri, că pot avea aceleași abilități, că pot să fac aceleași lucruri. Pentru mine, egalitate înseamnă egalitate de șanse; altfel spus, a fi egali înseamnă a avea aceleași șanse de a fi liberi. Egalitate înseamnă, așa cum văd eu lucrurile, egalitatea de a fi liber. Ce faci mai apoi tu cu libertatea ta, e treaba ta. Dar esențial e să ai libertate. Egal de esențial este pentru toți oamenii să fie liberi.
Nostalgia sau Ost-algia, nostalgia pentru Est?
Iarăși identitatea mea fluidă mă îndeamnă – mă ajută chiar – să nu ofer un răspuns frontal. Am, desigur, multe amintiri din perioada în care eram copil și aceste amintiri sunt, de regulă, foarte frumoase. Pentru că, fie și într-o lume închisă, copilăria are multe părți frumoase. Dar, e la fel de adevărat, cînd am crescut și am început să privesc lumea altfel și să o înțeleg poate, am înțeles ce a fost cu adevărat comunismul. Prin urmare, nu pot avea ost-algii. Dar sunt nostalgic după copilăria mea, după ceea ce a fost frumos atunci; și aceasta este cît se poate de firesc, cred eu. Nu am nici cea mai mică nostalgie, deci, pentru sistemul de atunci; dar îmi lipsește perioada aceea cînd eram mult mai tînăr, cînd totul părea că e așa de ușor, cînd nu de-a dreptul magic. Ce spune eu este despre timpul care trece; despre cum simțim timpul, despre chestiuni profund umane. Termenii aceștia în care mă străduiesc să așez provocarea dumneavoastră țin nu de ideologie, ci de metafizică aproape.
Despre ce scrieți? Ce fel de povești duceți cu dumneavoastră, în sens esențial?
Una din marile mele teme este chiar ceea ce spuneam imediat mai înainte: cum trece timpul, ce lasă el în urmă, ce (mai) putem recupera. O alta este aceasta: pentru ce să trăim, pentru ce merită să trăim? Ce e binele în viață? Binele, nu ce e neapărat bun. Există, de fapt, atît de mult rău în aceasta lume, atît de multă ură, dușmănie, sclavie, umilire a oamenilor de către alți oameni. Și atunci: ce e binele? Cum apare el, cum să îl protejăm? Sau, spus cu alte cuvinte: cum / unde putem să căutăm puțină speranță în această viață a noastră?
Unde e umorul în literatura pe care o faceți? Ce rol joacă acesta?
Este foarte important pentru mine. Este un mod foarte eficient de a pune în scena marile probleme ale existenței. În antichitate era cu siguranță așa ceva și nu trebuie să uităm aceasta. Cred că umorul poate avea un rol similar, tradus în limbajele timpului nostru. În romanul meu este vorba de oameni care confruntă cu condiții exterioare teribile – este vorba de războiul mondial sau despre comunism. Umorul este o parte semnificativă a strategiei lor de salvare. De altfel, inclusiv în sens psihologic, distinct de literatură, umor are o funcție salvaționistă. Cînd viața ta este foarte jos, cînd istoria te calcă în picioare, umor îl poate ridica pe acel om; la limită, umorul îl poate face pe acel om erou. Umorul este ceva adînc existențială. Umorul, de fapt, nu e doar despre faptul de a rîde. Nu vreau să scriu, cînd pun o patină umoristică în proza mea, un enterteiner. În umorul pe care îl fac eu există și ceva trist; de fapt, umorul adînc, care nu țintește doar simplul amuzament de moment, are întotdeauna ceva trist.
De la rădăcinile dumneavoastră poloneze sau de la altoiul nemțesc vine umorul literaturii dumneavoastră?
Polonia e prima. Aici lucrurile sunt clare. De acolo sunt părinții mei, de acolo sunt bunicii mei – și mai ales de la ei moștenesc această aplecare spre aspectele umoristice ale vieții. Aici, în viața poloneză a înaintașilor mei sunt rădăcinile umorului meu. Peste aceste experiențe s-a depus ceea ce am învățat, iarăși în privința umorului, a unul fel de a privi lucrurile cu o anume detașare și bonomie, de la pop-culture, în viața mea de vestic.
Umorul este, spuneți, o armă formidabilă. Cum funcționează ea în literatura dvs? Și, legat de aceasta, cînd e inadecvat umorul în literatură sau cînd e inutil?
Umorul este o excelentă tehnică de a critica – iar ea este cu atît mai importantă și mai prețioasă în contexte sociale și culturale în care există opresori, mai ales opresori politici, autoritari, totalitari. Prin umor te opui celor care doresc să oprime și, de asemenea, să îi critici pe aceștia. Totodată, așa cum a fost cazul cu asupra de măsură în comunism, umorul era o modalitate de a afirma și, în același timp, de a ascunde o atitudine critică, de a o pili pe aceasta sub forma unei exprimării bonome, care stîrnea rîsul în primă instanță. Literatura a fost un domeniu foarte sensibil și aici s-au putut, uneori, spune lucruri importante, s-au putut afirma adevăruri dure despre lumea comunistă fiind puse în formate care utilizau umorul. Erau, totodată, și formule de a ocoli cenzura. Și în felul acesta, ascunzând o critică în spatele unei ironii, dar afirmînd-o de fapt cu alte mijloace, pe ocolite cumva, umorul funcționa ca o armă. Și în felul acesta, dar în timp, se poate schimba conștiința oamenilor; pentru că, în mod indirect, cititorii vor înțelege ce vrea să spună acel autor care utilizează tehnici de literatură umoristică.
Pe de altă parte, a propos de ce nu poate umorul și unde este el insuficient și ineficient, eu am poate un unghi de vedere mai radical: eu cred că, de fapt, literatura nu poate schimba nimic; literatura, de una singură. Literatura poate sensibiliza, e adevărat, oamenii; cărțile bune, citite de mulți oameni, pot da idei, idei bune. Pe de altă parte, azi, succesul de piață al cărților nu e totuna cu a spune despre acele cărți că ele sunt realmente foarte bune. Pot fi doar cărți de succes; modeste sub raport calitativ. Revenind la umor: el e inadecvat într-o carte cînd nu e bine făcut. Și, uneori, în dictaturi, el poate fi periculos pentru autorul lui dacă opresorii înțeleg încotro bate cel care alege să scrie despre lucrurile grave în registru umoristic.
Ce vă inspiră foarte mult? Ce ”drive” solid are literatura dumneavoastră?
Cel mai bine scriu, sunt motivat să scriu atunci cînd o fac despre familia mea și despre experiențele mele directe. Aici e centrul de greutate al literaturii mele – să fie făcută din ”materiale” care îmi sunt cît se poate de mult intime. De asemenea, mă inspiră condiția oamenilor care sunt între două lumi, a acelor oameni care stau pe granițe, care trec granițele într-o parte sau într-alta. Oamenii care trec, ca și mine, granițele, care nu rămîn într-un loc fix – da, aceștia sunt foarte motivaționali pentru proza mea. Oameni dintre lumi, oamenii din intersecții…
Ce vă stimulează cînd scrieți și ce vă perturbă?
Poate că o să vă sune straniu: cînd trec dintr-o limbă într-alta și faptul că pot să trec dintr-o limbă într-alta. Din polonă în germană și viversa. Aceasta mă provoacă foarte tare și mă stimulează să gîndesc. Cît privește ceea ce mă perturbă, ceea ce, aș reformula, îngheață interesul meu de prozator este atunci cînd am înțeles complex ceva anume, despre un om, despre o situație. Am nevoie foarte mare să fie ceva de cunoscut în fața mea atunci cînd scriu. Am nevoie de o enigmă pe care să o rezolv atunci cînd scriu. Aceasta, a propos de ce mă distrage, spus într-un mod subtil. În sens fizic, iubesc să ascult muzica, dar nu atunci cînd scriu; muzica, deci, este un factor care mă deranjează foarte mult cînd scriu. Iar zgomotul, nemuzical, de orice alt fel, și mai tare. Și mai am un dușman care ma perturbă foarte tare cînd vreau să scriu: internetul. Trebuie să stau departe-departe de el. Pe de altă parte, chiar mă bucur uneori să pot scrie în tren sau în străinătate, acolo unde mediul meu înconjurător s-a modificat radical. Trenul în mișcare sau o cameră nouă într-o altă țară pot fi, pentru mine, potențatori excelenți ai scrisului.
Cum poate ajuta succesul în Vest pe un scriitor? Și, în oglindă: cînd nu ajută succesul? Cînd se pune el de-a curmezișul unei literaturi de calitate?
În orice caz, te poate ajuta în sensul unei securizări de ordin material. Succesul poate înseamna și bani suficienți în Vest. Iar banii cumpără timp. Timp de calitate pentru a putea scrie. Succesul, pe de altă parte, înseamnă că vor fi tot mai mulți oameni care vor vorbi despre tine și despre ideile tale; și acest fapt, care e, de la un punct încolo, inevitabil, poate să creeze presiunea. Iar presiunea nu e mereu bună pentru un creator, pentru un scriitor. Vei avea nevoie tot mai acută să găsești un spațiu pentru tine, cît mai intim, în care să te gîndești, cît mai departe de ceea ce așteaptă oamenii de la tine. Și aceasta vine, iarăși, odată cu succesul. Pentru că dacă nimeni nu te știe, nu are nimeni vreo așteptare anume de la tine. Dar un scriitor trebuie să facă pașii pe care simte el, în adîncul său, că trebuie să îi facă și nu pe aceia pe care publicul vrea să îi facă.
Facem un mic joc de imaginație: ce e, pentru dumneavoastră, suprem în materie de succes? Și, legat de aceasta: ce ați vrea să faceți în ziua următoare după ce, ipotetic vorbim acum, ați atinge această țintă supremă?
Aș fi un mincinos și un ipocrit dacă aș spune că îmi displace succesul. Punctual: aș fi ipocrit dacă aș spune că aș refuza Premiul Nobel. Dar nu știu dacă asta ar fi ceva ”suprem” în materie de succes. Probabil că aș vrea și altceva, mai mult, mai sus. Poate că, în materie de succes, nici nu există acest ”suprem” pe care îl presupunem. Cînd îți atinge o dorință, cînd o îndeplinești, ne spune și psihanaliza, vrem să bifăm una și mai mare. Desigur, nu uit că e doar un joc ceea ce face noi acum, despre succesul suprem… (rîde).
Notă: acest interviu a apărut în numărul din aprilie al revistei RAMURI
