Fotoliul

din jurnalul meu

Bunicul a murit în fotoliu când eu aveam nouă ani. I-au închis ochii. Părea că doarme. Mie mi-au spus că se odihnește. Acolo în fotoliul uzat din stofă roșiatică îl știam de multă vreme pe bunicul meu. Era un bătrân cumsecade, mi se părea că are peste o sută de ani. În ultima vreme părinții mei acoperiseră fotoliul cu o pătură de lână cu pătrățele roșii. Și îi mutaseră locul mai aproape de foc.

• Haide Henry, du-te la culcare. Bunicul are de făcut un drum foarte lung mâine și e bine să-l lăsăm să se odihnească.
• Dar mamă…

Mama m-a mângâiat cu blândețe și m-a tras încet spre camera mea. Nu-mi plăcea să dorm singur, dar pentru că astea erau regulile familiei trăsesem un paravan în dreptul patului ca să nu știu ce se întâmplă dincolo. Sora mea mai mare, Catherine, avea camera ei separată. Ei îi plăcea să doarmă singură. Eu nu aveam voie să intru la ea. Cred că nu ținea la mine, se uita atât de urât și căuta mereu prilej de ceartă.

După câteva zile tata a adus fotoliul la mine în cameră. Eram tare mândru de această neașteptată onoare, neștiind că de fapt nimeni nu-l dorea. În prima săptămână nu am avut curaj să mă așez, îl priveam ca pe ceva viu.

Au trecut mai mulți ani de atunci. Fotoliul îmi devenise foarte drag. Într-o bună zi când am intrat în camera mea, parcă presimțeam ceva, era prea liniște în casă, fotoliul meu dispăruse. Am intrat în panică. Era al meu. Îl dobândisem pentru niște merite neclare, dar de atunci nu ne-am despărțit nici o zi. Și acum nu mai era.

Din capătul holului unde se afla camera urâcioasei de Catherine se auzeau acum zgomote suspecte. Îmi iau inima în dinți și mă duc să văd ce și cum. Prețiosul meu mobilier era de-a dreptul torturat de un tânăr cu plete și din cale afară de șleampăt. Acesta sărea în picioare pe fotoliu încercând să se lanseze precum o piatră din praștie. Avea ceva de prins, ceva care atârna din tavan. Ce mai contează, adevărul este că în clipa aia am simțit o durere puternică în piept. Tânărul m-a văzut și nu s-a oprit. A apărut și soră-mea ciufulită toată și cu niște chestii sclipicioase în păr. Arăta ca dracu! Poate că nici nu suntem frați. Ce tare ar fi. Îmi amintesc că acum un an când eram la un cinematograf în aer liber, mătușa mea Eliza, mi-a povestit în timpul unei pene de curent, cum poți afla dacă ai fost adoptat sau ești copilul natural al părinților tăi. Am intrat la idei. Mi-am întrebat părinții ce grupă de sânge au ei și ce grupă am eu. Evident că nu coincidea. Panică totală! Din fericire totul s-a rezolvat simplu când a venit vărul mamei, Jacob, care e medic și care a închis cazul. Eram fiul lor natural.

Dacă nu pleacă ăsta din camera soră-mi mă supăr rău de tot. Trebuie să-mi redobândesc fotoliul. Catherine simte cumva că mi-am pus armura imaginară și sunt gata de luptă. Îmi aruncă un: „Poți să-l iei. Nu mai avem nevoie de el. Mike a reușit să ia chestia aia de pe tavan”. Mike a fost chiar drăguț și-a dat jos converșii de pe proprietatea mea apoi m-a ajutat să scot fotoliul din hol. De acolo era treaba mea. Mike a închis ușa după el, nici vorbă că ar fi dorit să plece de acolo. Singur în cameră, așezat pe fotoliul meu. Meditez.

din jurnalul lui Catherine

Nu știu ce naiba au ăștia cu mine, dar de când l-au mutat pe bunicul mai aproape de foc, pe mine nu mă mai bagă în seamă nimeni. Nici măcar fraierul de frate-miu. Ce aveți oameni buni cu mine? Poate că totuși e mai bine așa, astăzi am reușit să vorbesc la telefon cu Miranda aproape două ore, ceea ce în timpuri normale nu s-ar fi întâmplat.

Ieri a murit bunicul, îmi pare tare rău. Deși la mine nu a ținut niciodată, nici măcar o bomboană nu mi-a dat. În schimb lui Henry îi făcea toate poftele. O dată îmi amintesc că l-am păruit pe frate-miu ca să-mi dea și mie din ciocolata primită în dar.

Azi a venit tata la mine în cameră târând după el fotoliul în care a stat bunicul. Am pus piciorul în prag și am refuzat categoric, jerpelitura asta nu are ce căuta la mine în cameră. Am înțeles că nici mama nu l-a vrut. Ce sunt eu? Depozitul casei? Așa că l-a dus la Henry în cameră, foarte bine. Oricum camera lui arată oribil, plină de ursuleți vechi și resturi de trenulețe. Cred că mai are și păpușa din cârpe, dar o ține ascunsă de când l-am făcut de râs în fața familiei. O să verific. Lui Henry i-am interzis să intre în camera mea, i-am spus că e un lăcaș sacru, nu-i pentru mucoși ca el.

Peste câțiva ani.

Azi a venit Mike la mine, el zice că e prietenul meu, mie nu-mi prea place. Dar e băiat bun și face tot ce-i zic. În timp ce stăteam în pat cu ochii pe tavan, am văzut o chestie care atârnă de sus. Semăna cu o insectă sau era o bucată de scotch tape rămasă acolo nu se știe cum.  L-am pus pe Mike să o ia. Doar că nu ajungea. Nici scaunul meu de la birou nu e destul de înalt. S-a gândit să-și ia avânt sărind pe salteaua mea. Ce prostie! Brusc mi-a venit în minte fotoliul cu arcuri al fratelui meu. Henry nu e acasă, tocmai bine.

Henry a fost chiar necioplit când a dat buzna peste noi și a cerut înapoi fotoliul. S-a purtat urât cu Mike, săracul băiat chiar nu merită. I-a dat și o palmă, l-a împins de pe fotoliu, i-a zis niște vorbe pe care nu pot să le reproduc în jurnal și apoi l-a obligat pe Mike să-i ducă imensitatea aia de mobilă înapoi în cameră. O să-l spun lui tata!

din jurnalul meu

Cred că am început să-l plac pe Mike. Și nu este adevărat că l-am bătut cum zice tata. După episodul acela cu săritul pe fotoliul meu, au urmat câteva întâlniri scurte și mult mai pașnice cu băiatul pletos. O dată ne-am văzut în casă pe scară în timp ce el urca împreună cu Catherine iar eu coboram. Altă dată ne-am „ciocnit” în bucătărie. Eu stăteam ghemuit și cu capul în frigider să-mi aleg ceva de mâncare, iar el fără să mă vadă a vrut să închidă ușa imensului răcitor. Nu am pățit nimic grav, doar o mică zgârietură pe frunte. Mike și-a cerut scuze și a zâmbit larg. De atunci am rămas amici.

Într-o zi mohorâtă de iarnă stăteam în fotoliul meu și priveam pe fereastră. Multe ciori zburau insistent și crestau pe cer urme negre. Fotoliul meu ros de vreme se așezase într-o rână, iar eu încercam să-l reechilibrez stând aplecat în partea opusă. Azi țesătura sa veche părea mai rece ca oricând deși în cameră era cald și bine. I-am mângâiat ușor brațul din stofă de un roșu șters și pentru o clipă am simțit că ceva sau cineva, mă strânge de braț. M-am afundat în spătarul său lăsat și o senzație de moleșeală m-a cuprins pe loc. Am închis ochii pentru câteva secunde. Mi s-a părut că l-am văzut pe bunicul arătându-mi ceva pe cer, erau niște nori în formă de porumbel care s-au transformat în câteva magnolii uriașe și destrămate. Din care a început să ningă. Era atât de liniște parcă eram surd. Nu se auzea nimic. Așa e când ninge cu fulgi mari și nu bate vântul. Totul se așterne strat cu strat, alb peste alb, fără pic de zgomot. Pături fine de zăpadă conversează despre te miri ce, timpi diferiți, paraleli și contopiți. O mână rece mi-a mângâiat fruntea și m-am trezit. Singur în cameră.

A doua zi Roza, care face curat la noi în casă de multă vreme, mi-a sugerat destul de direct că aș face bine să o las pe mama să arunce fotoliul asta stricat. În fiecare zi Roza tot adună de pe jos părți din el și le pune la loc încercând să-i redea forma. Dar asta nu va mai ține mult. Protestez. Nu vreau să-l dau.

din jurnalul mamei

Când m-am căsătorit cu John eram o soprană în plină formare și cu mari șanse de succes. Tatăl meu s-a opus degeaba acestei căsătorii. Avusesem deja câteva concerte și presa din acele vremuri spunea că voi fi o stea. John mă iubea mult și îmi promitea că mă va duce la Paris și la Londra ca să-mi ia rochii speciale pentru spectacolele pe care le aveam în plan. Nu era un cunoscător de muzică, nici nu aș putea spune că venea prea des la concerte. Arăta destul de multă bunăvoință în legătură cu meseria sau mai bine zis vocația mea. Fără să o înțeleagă. Mult timp nu a mers. Începuse să i se pară că îmi ocup prea multă vreme cu repetițiile și că mâncarea pe care încercam să o fac seara acasă nu e nici pe departe la fel bună ca mâncarea pregătită de mama lui. Începuseră mici discuții în contradictoriu. Nu le băgam în seamă. Nici Parisul nu îl văzusem, iar rochiile acelea promise rămăseseră doar vorbe. Pe vremea aceea eram foarte absorbită de muzica mea încât nu luam în seamă micile neajunsuri ale vieții de zi cu zi. Pe John îl iubeam în felul meu. Muzica o iubeam însă din tot sufletul și nu voiam să mă despart de ea. De când au apărut copiii nu am mai dat spectacole. Viața mea a luat un alt curs, era bine și așa. Când copii s-au făcut mai mari am reînceput să cânt, pentru mine, cântam în baie când făceam duș. Era locul în care mă retrăgeam, acolo simțeam că sunt eu cu adevărat. Apoi a venit socrul meu la noi în casă. Rămăsese singur și trebuia să avem grijă de el. Era un om ferm, cu păreri bine conturate, fusese pe vremuri un funcționar disciplinat. Pentru el, o adevărată soție trebuie să aibă grijă de copii și să vegheze activ la bunăstarea și fericirea soțului. Atât. Niciodată nu privise cu ochi buni cariera mea de muzician, însă mă lăsase în pace când a văzut că am renunțat singură la luminile rampei. Luminile rampei, spunea el ironic și nu am să i-o iert niciodată, sunt în bucătărie. Acum după ce a murit, John mi-a propus să punem fotoliul tatălui său la noi în dormitor. Am refuzat. Măcar de atâta răzbunare să am parte. L-a luat Henry în camera lui. Am observat că fotoliul este complet dezmembrat, mi-a atras atenția și Roza. O să-i propun lui Henry să-l scoatem în stradă, cum se face pe aici cu mobila veche. Poate îl vrea cineva.

din jurnalul meu

Am făcut cu mama un pact. Vom merge cu fotoliul la reparat. Chiar eu găsisem pe strada Bloom un tapițer și eram convins că el va duce treaba la bun sfârșit. Într-o zi ploioasă am încărcat fotoliul în mașina mamei și împreună l-am dus la atelierul de reparații. Tapițerul s-a uitat cu atenție la obiectul adus și ne-a întrebat ce culoare de stofă nouă dorim.

Am plecat de acolo cu sufletul greu, ceva parcă nu era în regulă, am simțit un aer de indiferență la tipul care deținea acum, fie și pentru câteva zile, fotoliul meu preferat.

Au urmat niște examene pentru care am fost nevoit să învăț zi și noapte. Fizica e o materie dificilă pe care nu am înțeles-o niciodată, dar m-am străduit să iau note decente, de dragul mamei. Au trecut mai mult de zece zile. Uitasem complet de treaba cu reparatul fotoliului. Mai apăruse ceva, așa cum apar lucrurile bune când nu le vrei și nu le aștepți și dispar când îți devin indispensabile. Apăruse în clasa noastră o fată micuță și roșcată. Venise de undeva din Irlanda din câte am înțeles. La început am crezut că e timidă apoi am observat că-și făcuse în clasă mai mulți prieteni decât mine. Într-o zi mi-a spus că degeaba învăț pe de rost formulele din carte, dacă o să-mi pice pe foaia de examen în altă ordine, o să le încurc. Asta m-a enervat. Nu am iertat-o. Dar nici nu am uitat-o. De fapt mă gândesc la ea cam o dată pe oră. Sau de două ori, nu sunt sigur.

O cheamă Aileen. Pe zi ce trece era din ce în ce mai îndrăgită de grupul fetelor emancipate din clasă, eu le-aș spune anti-tocilarele. Ea sigur nu era o îngâmfată, avea ceva straniu care îi atrăgea pe ceilalți chiar și pe cei din aripa „dură” a clasei. Un mister al ei, poate că părul roșu producea senzația asta puternică.

La Aileen acasă am ajuns fără să vreau. Adică îmi doream mult de tot, dar nu știam cum să fac să mă invite la ea. Îmi croisem multe scenarii, toate gândite în detaliu, doar că fiecare detaliu era dificil de pus în practică. Ultimul gând a fost să mă murdăresc cu funingine, să îmbrac un costum negru vechi și ros de vreme rămas de la bunicul și să mă prezint la ușa ei pe post de coșar. Dar de unde să fac rost de funingine și apoi dacă nu are nevoie de curățat hornul casei? Dacă îmi deschide tatăl ei? Sau să apar îmbrăcat într-un costum ca o cutie de cereale. Și să țin micul discurs de reclamă în care, bineînțeles, aș fi strecurat ca din întâmplare câteva cuvinte din care să înțeleagă că-mi place de ea. Complicat. Dacă deschidea bucătăreasa, îmbrăcată cu un șort impecabil, așa ca în vechile case nobiliare englezești, ar fi trebuit să-mi modific textul ce trebuia transmis lui miss Aillen, niște cuvinte stranii, care nu făceau sens la prima audiție, însă după aceea…Naaah! Nu merge. Pur și simplu nu merge. Ce mă fac?

Într-o pauză la școală s-a limpezit situația. Ea a venit la banca mea să mă întrebe dacă am dicționarul Wembs, cel cu imagini. I-am spus că da. Doar că nu-l deschisesem niciodată. Mi-a propus să vin a doua zi la șapte seara cu dicționarul acasă la ea, în schimb primeam ajutor la proiectul de la fizică. A doua zi a plouat torențial. Am plecat mai devreme de acasă și am pierdut timpul pe drum ca să nu par prea nerăbdător să ajung. Țineam la subraț ditamai dicționarul, îl ascunsesem cu greu în haină ca să nu-l transforme ploaia într-un maldăr imens din foi de varză. Mergeam aiurea. Am uitat să-i cer adresa. O sun. 20 Mainbackyard Lane. Nu știu unde. Până la urmă înțeleg că trebuie să traversez centrul, apoi să o iau spre Rose Street. Urma să ies un pic din oraș. Locuia într-o periferie, o periferie sordidă după cum aveam să văd. Stătea într-un bloc. Nici urmă de horn sau de bucătăreasă. Nici tată nu avea, locuia cu mama și cu o bunică foarte bătrână, care de fapt nici nu era bunica ei adevărată. Nu am intrat în prea multe detalii. Aileen, m-a poftit în camera ei. Era foarte mândră că avea o cameră numai a ei chiar dacă era plină de cutii și diverse ambalaje rămase de la mutare. În rest erau zeci de cărți ce stăteau în semi-echilibru în turnuri impresionante. Și un fotoliu. Am amuțit. Era exact ca al meu. Înainte să-l dăm la reparat. Mă invită să iau loc pe acel fotoliu și mă avertizează că s-ar putea dezmembra oricând. M-am simțit foarte bine. Ea s-a așezat pe marginea patului lângă „birou”. Am observat că nu are un birou adevărat, lecțiile și le făcea pe o planșetă de lemn pusă peste niște cutii. Am așezat pe măsuța improvizată dicționarul cel gros. Ea l-a deschis la întâmplare la pagina 299. Acolo era o imagine cu o masă de biliard. Aileen s-a uitat în ochii mei și mi-a spus că viața ei e ca o masă de biliard pe care bilele nu au o traiectorie ok și ajung prin ricoșeuri te miri pe unde.

• Dar ricoșeul e o tehnică bună la biliard, îi zic eu.
• O fi, mi-a răspuns ea închizând repede cartea. Acum e rândul tău!

Eu am deschis la insulele din Oceanul Indian. I-am spus că aș vrea să mă fac marinar, să cutreier lumea, doar că ai mei nu sunt de acord. Lui Aileen i s-a făcut părul și mai roșu parcă, iar în ochii ei am văzut o sclipire ciudată, un amestec de admirație și teamă. I-am dat cartea din nou. Pagina 1000, ia să vedem ce e la pagina 1000 și clipi repede din ochi. Apoi mă întrebă:

• Ce e la pagina 1000?
• Nu îmi place să ghicesc.
• Hai, te rog, om, obiect, loc?
• Un elefant?
• Nuuu…Hai mai încearcă. Uite un indiciu valoros. Nu are inimă.
• Un meteorit picat în tundra siberiană. Și care s-a hotărât așa brusc să rămână acolo și să-și caute o soție căreia să-i poată povesti despre aurora boreală fără ca ea să se plictisească sau să-l trimită la vânătoare. Știi doar că poveștile astea durează mult.
• Ai ghicit!, se agită ea și îmi atinse în treacăt mâna. Și mai știu că poveștile astea au nevoie de un foc mare și o piele de pește pe care să-ți notezi câte ceva nemaipomenit. Și de o lampă cu ulei, sau grăsime de balenă din marea Bering. E cam întuneric atunci când stai de vorbă cu un meteorit iar aurora boreală refuză să dea puțină lumină. Nu te mai bălăngănii, o să cazi cu fotoliu cu tot.

Amândoi dădeam pagină după pagină, mâinile vorbeau între ele și era clar când le plăcea o cascadă sau când erau revoltate că rinocerul negru este pe cale de dispariție. Degetele erau râuri, poduri, palma se transforma, la început era o câmpie albicioasă apoi un cort opac, apoi patru pumni, douăzeci de degete, fiecare în altă direcție, tăcute și nesupuse, aflate la distanță sau apropiate până la epidermă.

Peste câteva zile tapițerul a sunat-o pe mama. Ne-a spus că fotoliul e gata și că putem să-l luăm. Aveam emoții. Mama m-a liniștit că totul va fi bine, acum părea și ea încântată să își ia mobila înapoi. Tocmai ea care plănuise aruncarea ei în stradă. Tapițerul ne-a poftit într-o cameră separată de atelierul de lucru unde trona un fotoliu ca nou. Pe el sclipea o mătase de un albastru intens, părțile din lemn erau vopsite cu un lac auriu lucios. Arăta oribil acum. Undeva în mintea mea rămăsese acel fotoliu vechi cu urma bunicului întipărită acolo. Creatura asta nouă nu o mai voiam la mine în cameră, dar nici nu eram supărat. Brusc mama era interesată, mi-a zis că îi amintea de saloanele în care cântase în tinerețe.

În drum spre casă mi s-a cuibărit în inimă o emoție vagă, fotoliul cel vechi nu dispăruse de tot. Ricoșase în altă parte.

”Drumul Mătăsii”, desen de Alina Gherasim